Nimic întâmplător

Nimic întâmplător

Sanda o privi îngrozită. 
- Nu pot să cred că spui așa ceva, Meda.
- Mamă, te rog să mă înțelegi, pur și simplu nu pot acum să merg mai departe. 
- Astfel de lucruri se întâmplă. Nu a fost vina lui Val și cu atât mai puțin a ta. 
- Nu despre vină este vorba, mamă. Ai idee cum este să știi că cineva și-a pus viața în mâinile tale și tu nu i-o poți salva? Nu mă mai văd în stare să operez vreodată, sau cel puțin nu acum. Îmi iau trei luni de sabatic și apoi mai vedem. Am zis!

Meda era neurochirurg, la fel ca Val. Adevărul este că Val o convinsese să facă medicina, Val o luase sub aripa lui încă din rezidențiat. Acum ajunsese să opereze singură, doar la cazurile foarte complicate o asista Val. Cum a fost acum. Doar că pacientul, un tânăr de douăzeci și cinci de ani, a murit pe masa de operație în urma unor complicații. Pentru Meda timpul s-a oprit în loc în momentul acela. 
Val a încercat să o facă să intre din nou în sala de operații, măcar la cazuri mai simple, dar Meda refuza cu încăpățânare. 
Nu mai putea ține bisturiul în mână. 

- Și tu crezi că în medicină așa merge? Îți iei sabatic când vrei tu și apoi revii când vrei tu?
Dar Meda pusese deja mâna pe clanță pregătită să iasă pe ușa.
-Toată ești Doru! răbufni Sanda.
Meda se întoarse spre mama ei șocată.
 - Doru? Tatăl meu?
- E mai complicat decât pare.
- Atunci poate că ar trebui să-mi explici.  
Sanda tăcu. Meda își trase scaunul în fața fotoliului pe care stătea Sanda și o  privea fix în ochi. 
- Nu plec de aici până nu îmi spui, mamă. M-ai mințit că m-a părăsit înainte de naștere, că nu m-a iubit, că  nu i-a păsat? Bun, acum vreau să aud adevărul. Ce te face să spui că aș fi ca el?
Sanda își feri privirea. Se temuse de ziua asta.  
- Doru a fost urolog specializat în transplant renal. Și era foarte bun. Într-o zi însă o fetiță de patru ani a murit în urma unei astfel de intervenții. 
Și Doru a cedat psihic. 
Tu aveai doi ani. 
A început să bea, de fapt numai asta  făcea, nu-i mai păsa de nimic. 
În fine, ne-am despărțit.
- Adică tata nu m-a părăsit înainte să mă nasc?
- Meda, te rog!
- Adică tu te-ai despărțit de el când eu aveam doi ani? În toți anii aceștia nu m-ai lăsat să-i spun tată, vezi doamne sfinte să nu-l rănesc pe Val,? Mi-ai vândut numai gogoși, mamă? Și tu și Val? Pe Val pot să îl înțeleg, poate era gelos pe Doru. Pe tata. Dar tu?Tu îl urai?
- Ce am vrut eu să spun este că nu aș vrea să ajungi ca el. Atâta. Orice ar fi de aici în colo, Val te va ajuta, crede-mă! Te-a ajutat toată viața. Vom trece și peste asta.
Meda o săgeată cu privirile.
- Poate că ți-ai fi dorit să ai un copil care să semene cu Val. 
- Te auzi ce spui? 
- Dumnezeule, mamă! Câte înțeleg acum. Erai deja cu Val când tu și tata v-ați despărțit, nu-i așa?! 
- Acum e greu să înțelegi cum a fost atunci.
- Nu, mamă, abia acum înțeleg. Tata știa, nu-i așa?! Tu ești cea care l-ai părăsit, tu l-ai alungat de lângă mine. Tu! Și acum îmi spui că sunt la fel de lașă ca el?!
- Meda te rog, vorbești la nervi. Hai să ne calmăm și să vorbim mâine despre toate astea, Îți răspund la ce întrebări vrei tu, te rog, Meda!
- Nu, mamă, acum vreau să-mi răspunzi. Ai habar cât de vinovată m-ai făcut să mă simt că m-ai păstrat deși tata te-a părăsit?! Ai idee câte nopți am plâns sub plapumă?! Acum vreau adevărul. Începe, te rog, prin a-mi spune unde este tata. Și de ce nu l-am mai văzut de când a plecat.
- Meda, te rog!
- Nu, mamă. Ăsta este momentul adevărului. Îmi spui tu sau investighez eu,  tot voi afla adevărul.
- Bine. Îți spun. Locuiește într-un orășel, de fapt, lângă orășelul în care a copilărit. Are o cabană de pescuit împreună cu un prieten. Cu asta se ocupă acum. 
- Adresa?
- Meda, nu face ceva necugetat. Nu știi ce ai să găsești. 
- Spune-mi sincer, mamă, tu nu l-ai lasat să mă vadă? Să nu-i ucizi orgoliul lui Val. Să se poată lăuda cu mine între prietenii lui. Apropo, ei știu că nu sunt fata lui Val?
- Bineinteles că știu. 
- Dar știu și cine este tata?

 -Te întreb pentru ultima oară, mamă, tu nu l-ai lăsat să mă vadă?
- A fost mai comod pentru toată lumea.
- A fost comod pentru tine.
- Nu puteam, Meda. Îmi era frică. Val putea să îți ofere totul. El nu-ți mai putea oferi nimic. 
- Dumnezeule! Tu te auzi?!  Val nu m-a iubit niciodată, Val și-a făcut doar datoria. Dar nu despre Val vorbim aici, mamă.
- El te-a făcut ce ești.
- Nu, mamă, tata m-a făcut. Tocmai mi-ai spus că sunt exact ca el. 

- Deci, tu nu l-ai lăsat să mă vadă în toți anii ăștia?
- A venit când ai termiat liceul, când ai terminat medicina...
- Serios? Și eu de ce nu am știut?
- A stat în spate, retras.
- Pentru că?
- Meda, te rog, nu mă mai întreba! 
- Răspunde-mi, mamă!
- Pentru că l-am rugat eu! 
- Ca să poată Val să se împăuneze cu mine? Ca să dai tu bine în ochii academicilor? 
- Credeam că nu ți-ar face bine să îl vezi.
- Și el a venit totuși?! 

- Nu mă suna o vreme, mamă. Te sun eu când am să fiu pregătită. Vreau să mă adun acum. Nu am să te mint, voi merge să îl caut pe tata. Vreau să știu, vreau să înțeleg, vreau să îl cunosc așa cum este, nu cum ați vrut voi, tu și Val, să cred că este.
- Meda, te rog! 
Meda se ridică, dădu din mână a lehamite și ieși.

Doru se retase, după despărțirea de Sanda, în orășelul în care copilărise, un orășel mic, în care toată lumea cunoștea pe toată lumea. O vreme a stat închis în casă, în casa părintească. 
Ela, cumnata lui l-a îngrijit. 

Ela fusese căsătorită cu Marius, fratele mai mic al lui Doru. Marius a murit însă în urmă cu vreo zece ani. Inima lui s-a oprit, pur și simplu. A murit în timp ce dormea.

Tot Ela l-a sunat pe Sebi. Sebi era prietenul lui Doru de o viață. 
- Sebi, sunt disperată. Doru zace, stă închis în cameră, nu vrea să facă nimic, nu vorbește, nu mănâncă. Are nevoie de ajutor și nu mă descurc singură.

Sebi l-a scos din casă în cele din urmă, l-a ascultat, 
l-a lăsat să se plângă, a băut cu el în câte o zi, l-a dus la pescuit, au vorbit câte-n lună și-n stele. 
Doi ani le-au trebuit Elei și lui Sebi până l-au pus pe picioare, dar nu l-au părăsit.

- Sebi, m-am gândit să-mi fac o baltă a mea. 
- Știu eu un loc bun de vânzare. Punem mână de la mână și facem o cabană, îi lăsăm pe pescarii amatori să pescuiască, nu doar în weekenduri, când și cât vor, putem face concursuri de pescuit.
O idee minunată, Doru!
- Nu-i așa?!

Doru s-a mutat în cabana de pe marginea lacului, mai construise niște căsuțe  pentru pescarii care doreau să stea mai multe zile, prietenii începură să vină tot mai des și tot mai mulți la lac și, din vorbă în vorbă, lacul lor a devenit o destinație pentru pescari. 
Pentru Doru viața nu putea fi mai frumoasă de atât.

Era deja seară când Meda a oprit pe aleea din fața cabanei. Doru a ieșit să vadă cine vine la ora aceea și inima i s-a oprit în loc.
- Meda?!
Nu și-l mai amintea, dar când i-a auzit vocea a știut că este el, tatăl ei.
- Tată, s-a auzit strigând, și  s-a aruncat în brațele lui plângând în hohote.

Va urma