Monologuri 54

Eram râvășită, nu mă puteam concentra la drum, și aveam drum lung până acasă. În prima benzinărie la ieșirea din oraș am oprit, mi-am cumpărat o cafea, mi-am aprins o țigară și m-am proptit lângă o masă pe terasă. Eram hotărâtă să stau oricât va fi nevoie până îmi revin. La una din mese mai era un cuplu, din Mureș am văzut mai târziu, când s-au urcat în mașină să plece. Îi zărisem când am intrat,  fără să le rețin fețele. Eram prea marcată și nu mă puteam conecta la realitate. Veneam de la o înmormântare

Fusesem la cea mai tristă înmormântare din viața mea. Și nu pentru că fusese mare jelanie. Nu. Ci pentru că toți cei prezenți,  erau acolo din obligație. 
C-așa-i obiceiul. Înmormântarea era a unui om care cel mai mult rău trăind și l-a făcut lui însuși, altfel un om bun, blând și răbdător, dar sărman. 
Popa era vizibil plictisit, ca orice om care face ceva din obligație, un job; și-a studiat unghiile, și-a ros cuticulele, și-a frecat ochii, privind apoi, fascinat, gene imaginare, sau nu, prinse între vârfurile degetelor, și-a scuturat posibile miezuri de pe sutană, diacul, de vreo optzeci de ani, cânta tare și tare fals. Fiul era copleșit, ușor dezorientat, scăpase de o corvoadă, una foarte grea de altfel. Fratele, care nu-i mai vorbise de niște ani, din pricini de el știute, rezema un perete și nici măcar nu mima tristețea, era doar plictisit. Nepoata s-a prefăcut cât de cât elegant, în timp ce soțul ei ronțăia eugenii. Nu a plâns nimeni după omul acela, absolut nimeni, în afară de mine. Și nici eu nu-l plângeam pe el, plângeam de milă, de neputință, de greul de a privi în ochi nepăsarea și fariseismul. 
Mi-ar fi plăcut să-i șochez pe toți întrebându-i de ce au mai venit, de ce nu l-au lăsat pe fiu să-l incinereze, așa cum a vrut. 
Nu-i creștinește, au spus. 
Poate greșesc, dar cred că ar fi fost altfel, poate tot fals, dar diferit, dacă omul acela, cu  păcatele lui cu tot, ar fi fost  bogat. 

Pe el l-am zărit preț de o secundă mișunând  pe terasă. Era invizibil pentru mine în momentul acela, ca tot restul lumii. În liniștea de pe terasă, l-am auzit pe bărbatul din cuplul acela din Mureș răstindu-se la el și alungându-l cu cuvinte dure de pe terasă, deși nu era nici măcar aproape de masa lor. Aduna pet-uri goale de pe mese. 

- N-am făcut nimic, nu v-am deranjat cu nimic, nu v-am cerut nimic, a spus aproape șoptit și a ieșit grăbit de pe terasă, împingând un cărucior pentru copii. Avea privirea speriată, tristă. 
M-am mirat că pe frigul acela, erau 4 grade, își ține copilul  într-un cărucior sport și învelit doar cu o păturică subțire.  

Cuplul plecase deja și rămăsesem doar noi doi. 
El își vedea de treburile lui, căuta pet-uri și doze în coșurile de gunoi și le îndesa într-un sac legat de cărucior. Nu mă privea, poate de frică să nu-l reped și eu, era doar amărât, nu căuta gâlceavă, iar eu eram prea cufundată în gândurile mele.

Doi angajați ai benzinăriei au ieșit pe terasă la o țigară. I-a văzut și a venit grăbit la ei. Îi cunoștea.

- De ce nu îl lași să alerge pe aici. Nu e lume pe terasă.

- A alergat până mai-nainte, acum a adormit.  

- Cât timp are acum? 

- Doi ani jumate împlinește luna viitoare.  

- Tu mai lucrezi acum?

- Da, la fabrică aici, și arată cu mâna o clădire de peste drum, la bandă, noaptea, da' numa' până la sfârșitu' lunii, așa mi-au spus. Am lucrat și doișpe ore, m-au plătit, două mii de lei mi-au dat luna trecută.

- Am vorbit cu sefu', și a zis să îți găsim ceva de lucru aici la noi. Facem cumva să fie bine. 

- Da, orice. Mulțumesc!

- Bine, atunci te anunț eu când știu ceva sigur.

- Dacă nu sunt eu acasă, e mama, poți să-i spui ei.

Au plecat. 
Nu au râs de el, nu l-au batjocorit, nu l-au umilit, nu l-au alungat, i-au vorbit pe limba lui, știau.

S-a aplecat peste cărucior.

-  Așa te-ai acoperit că nici nu te mai vezi.  
 
Am privit căruciorul. Mogâldeața din cărucior nu mișca deloc. Și-atunci am văzut că, ce era acoperit în căruciorul acela, era ireal de mic pentru a fi un copil, părea mai degrabă un ursuleț de pluș. 

Cumva, gândul m-a dus la Punch, puiul de maimuță dintr-o grădină zoologică japoneză, respins de semenii lui. Îngrijitorii i-au dat o jucărie de pluș, o maimuțică, pe care o căra cu el peste tot, în brațele căreia se refugia când era agresat de maimuțele adulte, în brațele căreia dormea; singur și trist.

Era timpul să plec și eu,  nimerisem din lac în puț. 

La mașină am văzut punga cu pomana pe care o primisem la înmormântare.  Nu știu ce era în ea, dar deasupra era un colac de mărimea unei pâini. Am luat punga, m-am dus la el și i-am dat-o bălmăjind ceva ininteligibil. Nu aș fi vrut să-l jignesc.

- Mulțumesc! A! Pâine! Mulțumesc! Și mi-a zâmbit.

S-a aplecat peste cărucior. 

- Vrei un colț de pâine. Ne-a dat doamna. 

Mă gândeam că poate, dacă omul ăsta amărât ar fi stat la o masă pe terasă cu o cafea lângă el și cu un copil adevărat în cărucior, poate atunci, cuplul acela urâcios i-ar fi zâmbit. 
Măcar copilului.