Angel

Irina întră în mica recepție a adăpostului și spuse pe nerăsuflate: 
- Am venit să adopt un cățel.

Fata din spatele biroului, abia se vedea de după el, o privi fără să zâmbească. Atunci își văzu reflexia în ușa glisantă din spatele fetei. Era îmbrăcată într-un trening lălâu, părul prins la repezeală într-o coadă
Așa plecase de acasă de dimineață când, în timp ce își bea cafeaua, văzu anunțul adăpostului care oferea spre adopție câini. Nu a mai stat pe gânduri, a urcat în mașină și a pornit spre adăpost. Hotărâse deja exact de ce avea nevoie în viața ei.

Cu trei ani in urmă divorțase de Marin. 
Se căsătoriseră tineri și îndrăgostiți. Viața ei fusese liniară, fără prea multe urcușuri și coborâșuri, până în dimineața aceea în care Marin i-a spus că vrea o viață nouă. După douăzeci și nouă de ani. Nu s-au certat, ce sens avea? 
S-au despărțit, Marin a plecat la viața lui cea nouă și ea a rămas. Ana, fiica lor era căsătorită, într-o altă țară, departe de ea. 

- Mama, nu sunt împăcată să te știu singură, i-a spus. Vino la noi, vino să stai cu noi.

Dar nu a vrut. Ce sens avea? Ana trebuia să își trăiască viața ei, ea i-ar fi fost un bolovan de gât. 

Trei ani a trăit fără să știe că trăiește. Mergea la serviciu, venea acasă  privea în gol, nu răspundea la telefon, nu mai ieșea cu prietenii, nu se uita nici măcar la televizor. Stătea. 

- De ce nu te înscrii pe un site de matrimoniale, a întrebat-o într-o zi Olga,  prietena ei de o viață.

Dar nimic nu i se părea mai ridicol. Se despărțise de bărbatul pe care îl iubise treizeci de ani ca să își petreacă bătrânețea lângă unul de care se despărțise o altă femeie? Exclus.

- Domnișoară, pot să văd cățeii care sunt spre adopție?

Fata o privea plictisită,  probabil, se gândi Irina, oamenii vin și pleacă, nimeni nu mai adoptă căței.
Îi zâmbi în cele din urmă și se îndreptă spre ușa glisantă din spatele ei. 
Irina o urmă cumva nerăbdătoare. Nu știa la ce să se aștepte exact. Se surprinse și pe ea când se auzi rostind: 
- Nu vreau puiuț. Vreau unul pe care nu l-a vrut nimeni.

Și brusc, fața fetei se lumină. Ajunseseră la capătul coridorului acela lung. Acolo a văzut-o. Stătea ghemuită, cu spatele spre ea fără măcar să se sinchisescă să se întoarcă. Irina se opri și o privi întrebător pe fată.

- Ea e Angel. Are nouă ani. Este mereu tristă. Nici cu noi nu este altfel, deși este la noi de mai bine de un an. Nimeni nu a adoptat-o.
Irina aproape a strigat.

- O adopt eu.

Fata a privit-o mirată

- Sunteți sigură?

- Da. Da, da!

Când Angel și-a ridicat privirea neagră spre ea,  Irina nu a mai avut niciun dubiu. Pe ea o voia.

- Stăpânul ei a murit și așa a ajuns la noi. A adus-o un tânăr și a lăsat-o fără un cuvânt. De atunci nu a venit nimeni după ea. Are legat la zgardă un tubuleț în care am găsit un bilet. 

- Un bilet?

- Da. 

Fata s-a aplecat și a scos biletul. Era scris mărunt. 
"O cheamă Angel. Eu i-am spus Angi. Nu am părăsit-o intenționat, am iubit-o. A fost îngerul meu. Dacă o găsiți, vă rog să o iubiți. Ea, știu sigur, vă va iubi".

Irina puse biletul la loc în tubulet. 

- Acolo este locul lui, zise încet.

O privi pe fată.
 
- Vreau să o iau acasă. Acum!

- Vă fac actele de adopție, vă dau pătuțul ei și...

- Am să-i cumpăr unele noi. Vreau să uite că a stat aici atâta timp. 

- Cum doriți. Avem aici alături un magazin cu produse destinate cățeilor, hrană pentru căței și tot ce doriți. Vă ajută băiatul de acolo. Alin îl cheamă 

- Pot să merg cu Angi?

- Da, sigur, dacă așa doriți.

S-a aplecat și a privit-o pe Angi în ochi.

- Angi, promit că am să am grijă de tine. Îți promit că nu am să te părăsesc și că am să te iubesc. Îți promit!

Angi s-a tras ușor înapoi.

- Te rog, nu te speria. Nu vreau să-ți fac niciun rău. 

Angi o urmă cuminte. Intrară în magazin. Alesese un pătuț mare, foarte moale și pufos, o păturică, o zgardă nouă cu tot cu lesă și butoiaș pentru pungi, mâncarea pe care i-o recomandase băiatul din magazin, tot ce credea ea că este necesar pentru început. Și tot ce cumpăra îi arăta lui Angi. Le mirosea pe fiecare fără să aibă vreo reacție. Când au ajuns la raftul cu jucării, văzu că privirea lui Angi rămăsese fixată pe un broscoi verde care atârna ridicol cu capul în jos. Irina îl luă și i-l dădu să îl miroase și atunci Angi mișcă puțin coda. Puțin.

Ajunse acasă, îi prezentă toată casa, o lasă să miroase peste tot, să stea unde vrea. A pus pătuțul în domnitorul ei și Angi, după ce s-a învârtit de trei ori de jur în prejur, s-a asezat în pătuț cu un oftat. 
Irina s-a așezat lângă pătuț, a pus broscoiul pe marginea pătuțului și a  mângâiat-o pe Angi ușor pe cap. Angi nu se mișcă.
Se gândi că poate vrea să doarmă, fusese grea ziua asta pentru ea, așa că se ridică să plece. Atunci Angi se ridică în picioare,  scoase un sunet ca un scâncet și își puse o lăbuță pe pantoful ei, privind-o.
Irina se așeză la loc. 

- Nu plec nicăieri, Angi. Am crezut că vrei să dormi. Continuă să o mângâie și Angi ieși din pătuț, se culcă lângă ea și își așeză capul pe coapsa Irinei.  
Și ochii Irinei se umeziră. 

- Bine, poate că nu este o idee bună să dormi de pe acum. Angi, ce-ai zice tu să mergem la o plimbare? Este un părculeț aici aproape. Ce zici? Vrei?

Și Angi dădu din coadă.

Se plimbară prin părculețul din apropiere și Irina era hotărâtă să stea atât cât voia Angi. Angi devenise vioaie, mirosea, alerga, se oprea și o privea pe Irina, apoi alerga din nou, iar se oprea și mirosea, iar se întorcea spre Irina și codița ei parcă prinsese viață. 
Irina zâmbea încontinuu, iar oamenii din părculeț, care stând pe băncuțe, care plimbându-și cățeii, îi zâmbeau la rândul lor.

Era deja noapte.

 - E timpul să ne culcăm, domnisoară! A fost o zi plină pentru amândouă. 

O așeză pe Angi în pătuțul ei, puse broscoiul lângă pătuț o mângâie pe cap, apoi se așeză și ea liniștită în pat. Era mulțumită de ziua asta care tocmai se încheiase. Auzi lăbuțele lui Angi pe parchet și o auzi respirând lângă patul ei. Se ridică și o văzu pe Angi stând cu lăbuțele pe marginea patului, privind-o cu ochii ei negri, cu limba atârnându-i caraghios într-o parte. 

- Ai să dormi cu mine în pat, nu-i așa, domnișoară? Asta vrei tu? Bine, vino, este loc destul pentru amândouă.

Angi se învârti până își găsi o poziție care să îi placă, apoi se cuibări lângă Irina. Și era caldă.

Irina zâmbi. Credea că îi va oferi unui câine bătrân un loc unde să se simtă în siguranță, să se simtă iubit, să se simtă acasă. 
Dar, pe lângă motivul de a se întoarce acasă, Angi o făcea să simtă, ceva ce nici nu realizase că pierduse,  bucuria de a trăi din nou.