Nimic întâmplător 2

Nimic întâmplător 2

Ela nu era o femeie frumoasă. Ai putea spune că era chiar banală. Dar avea un acel ceva care stă pe fața oamenilor buni. Era mereu zâmbitoare și avea o vorbă bună la orice. Auzise strigătul și venise să vadă ce s-a întâmplat. 
Când a văzut-o pe Meda, s-a oprit în ușa bucătăriei,  incapabilă să se miște sau să vorbească.
Meda stătea stânjenită în mijlocul holulului generos al cabanei și își frământa mâinile. Nu o cunoscuse pe Ela, nu știa cine este. Și începuse să se întrebe dacă a fost o decizie înțeleaptă să vină aici. Vorbele Sandei îi răsunau în urechi: " Nu știi ce ai să găsești".
Ela își reveni repede și nu mai pierdu timpul. Se repezi înspre ea și o luă în brațe. 
- Bine ai venit, Meda. Eu sunt Ela.
Doru spuse blând dar cumva hotărât.
- La etaj sunt trei dormitoare mari cu baie proprie. Ți-l alegi pe care vrei. Îți aduc eu bagajele.
- Credeam că...
- Știu, Meda. Revederea asta este prea încărcată de emoție pentru amândoi. Eu unul știu că sunt copleșit. Nu credeam că vreodată...  În plus, ești obosită. A fost un drum lung până aici. Și sunt convins că tot drumul te-ai frământat, ai făcut scenarii cu ce și cum să mă întrebi. Toate întrebările odată, dacă s-ar putea. Noaptea este un sfetnic bun, așa că tot ce ai nevoie acum este doar un somn odihnitor.
Vrei să mănânci ceva? 
- Nu, mulțumesc, am mâncat pe drum.

Ferestrele domitorului dădeau înspre lac. 
Dimineață, când soarele îi bătuse în ferestre, se trezi cumva liniștită. Dormise bine. Poate prima oară în ultima lună.
Doru și Ela stăteau la masa mare din bucătărie și vorbeau încet.
- Bună dimineața. Sper că nu deranjez.
- Nu mai spune asta, nu deranjezi pe nimeni,
Meda, aici ești ca la tine acasă. Vorbeam cu Ela că nu știm ce îți place să mănânci. Ela este o bucătăreasă desăvârșită și se întreba ce să gătească să fie pe gustul tău. 
- Pește?! râse Meda.
- Perfect. Pește să fie.
Vrei o cafea ? Micul dejun?
- O cafea, mulțumesc! 
 Ela se ridică.
- Merg să ți-o pregătesc, zise

Îl privea pe Doru. Nici măcar fotografii cu el nu îi arătase Sanda. Era un bărbat frumos
- Vrei să mergem să îți arăt locul? Aici poți să uiți de toate grijile, crede-mă!
- Tată, pot să te întreb ceva?
Doru se întoarse spre ea și Meda văzu că ochii îi erau umezi. 
- Mă înveți să pescuiesc? 
- Bineînțeles.
- Și poate avem timp să și vorbim.
- Vorbim despre pești, râse Doru, și văzu cum își lasă colțurile gurii în jos,  dezamăgită. 
- Meda, cred sincer că este prematur să purtăm orice altă discuție. Acum ești răvășită. În plus cred că ar fi bine să mă cunoști înainte de orice altceva. Practic, tu nu știi nimic despre mine. De ce ai avea încredere că pot să-ți dau cele mai bune sfaturi? Sau răspunsuri? 
- Pentru că ești tatăl meu.
- Un tată care nu prea a fost lângă tine.
- Știm amândoi de ce.
- Uite, Meda, promit să fiu sincer. Promit să răspund la orice întrebare, dar nu acum. Ești nerăbdătoare, înțeleg, dar nu cred că ești încă pregătită pentru o discuție care, poate, nu-ți va aduce răspunsurile pe care ți le dorești. Dă timp gândurilor tale să se așeze.
- Atunci ești obligat să mă înveți să pescuiesc.
- Nici nu mă gândeam altfel, zise Doru și îi cuprinse obrazul în palmă, dar își trase palma repede de pe obrazul ei, de parcă ar fi făcut ceva necugetat și își drese vocea. 
- Pregătesc tot ce trebuie și mergem să te învăț să pescuiești. Trebuie să prinzi măcar un pește, nu uita că ai spus că vrei să mănânci pește la prânz, râse Doru 

Ela trebăluia prin bucătărie. Meda se apropie de ea.
- Nu vreți să bem cafeaua împreună?
- Te rog să-mi spui Ela. 
- Ela, vreau să te întreb ceva și te rog să nu te superi că îndrăznesc, dar...
- Poți să mă întrebi orice. 
- Tu ești într-o relație cu tata?
Ela râse zgomotos.
- Poți să spui și așa. Noi suntem doar buni prieteni. Ne leagă multe. Eu, de fapt, am fost căsătorită cu Marius, fratele lui Doru.
Meda făcu ochii mari.
- Da, știu că nu știai că a avut un frate..  
- Eu... îmi pare rău, Ela.
- Nu e vina ta că nu ai știut. Da, Doru a avut un frate mai mic, Marius, un om tare bun. Deosebit. Din păcate a murit prea repede. Așa a fost să fie. Dar, așa puțin cât a fost, noi am fost foarte fericiți.  

Doru apăru cu o lădița verde de metal într-o mână și cu vreo patru undițe în cealaltă.
- Poți să iei tu scăunelele, Meda?
- Sigur 
- Bun, mergem în cel mai bun loc de pe balta asta. Acolo sigur vei prinde pește.

Doru se așeză în spatele ei, o cuprinse cu brațele să o învețe cum să arunce undița. Îi vorbea blând, râdea când nu reușea și îi explica încă o dată, cu răbdare și Meda se gândi cât de mult a pierdut în toți anii ăștia. Fără să își dea seama se lăsă în brațele lui și închise ochii. Era cald, și moale, și o cuprinse o senzație de bine, liniște și siguranță. Rămăseseră așa minute în șir, nemișcați, într-o îmbrățișare mută. 
Și Meda uitase de toate.

Trecuseră vreo trei ore de când pescuiau și Meda nu se mai sătura.
- E timpul să plecăm, se face prea cald și nu mai trag pești. Venim și după-masă, sau mâine...
- Știi de ce am venit, tată?
Doru tăcu. Aduna undițele fără grabă.
- M-a sunat Sanda și mi-a spus că ai să vii.
- Ți-a spus și de ce?
Doru tăcu. Ridică plasa în care erau peștii prinși și i-o întinse Medei.
- Mda, mi-a spus câte ceva. 
- Ți-a spus varianta ei, ca de obicei.
- Meda, nu-i atribui vini doar Sandei. Amândoi am luat decizii pe care le-am crezut atunci potrivite. Crede-mă, nimic bun nu se întâmplă când te pripești. Iei decizii pe care ajungi să le regreți. 
E greu să trăiești cu regrete, Meda. Promit să vorbim pe îndelete. Promit să-ți răspund la orice întrebare, oricât de incomodă va fi. Promit că voi fi sincer cu tine, Meda. Promit! Trebuie să mai ai un pic de răbdare. Azi pescuim. Și mâncăm pește.  
Îl privea și nu înțelegea cum de bărbatul ăsta blând și cald nu făcuse parte din viața ei.

Meda întră vesela în cabană. Doru lasă undițele și lădița pe terasă 
- Du-te să faci un duș dacă vrei. Până atunci eu curăț peștii să putem și mânca.
- Promiți că mergem și după-masă?
- Dacă îți face plăcere, da. Dacă nu, putem să ne plimbăm, sau..
- Vreau să mai pescuim! gânguri Meda și Doru zambi. Părea o fetiță, nu ditamai neurochirurgul.

Auzi o voce pițigăiată în bucătărie. Ela și Doru  râdeau și vocea povestea o întâmplare hazlie, cel puțin așa credea Meda. Nu se auzea bine ce spunea. Se apropie curioasă și văzu o fată blondă, înaltă, zveltă,  rezemată de blatul din bucătărie. Meda îngheță în ușă. Avea senzația că se vedea pe ea în oglindă. Fata tăcu în momentul în Meda apăru în ușă. Doru se întoarse și o văzu pe Meda încremenită în cadrul ușii și i se strânse inima. 

Era imaginea care îl trezea din somn nopțile, pe care și-o amintea cu durere de fiecare dată. Meda, abia trezită din somn, în pijama, desculță, cu ursulețul ei roz în brațe, cu suzeta în gură, stând încremenită în ușă, neînțelegând, privindu-l tăcută cum pleacă.

- Meda, vino să o cunoști pe Mădălina.
" Dumnezeule, își zise Meda, are încă o fiică". 
- Mădălina este verișoara ta, fiica Elei și a lui Marius.
Mădălina veni spre ea râzând și o îmbrățișă.
- Doamne, cât mă bucur că te cunosc în sfârșit!
Meda stătea ca o stană de piatră în ușă. 
- Meda, esti bine? întrebă Doru îngrijorat.
Zâmbi și îngăimă, ceva ce nu înțelesese nimeni. 
O tăcere grea se lăsase în încăpere și Ela interveni salvator.
- Toată lumea la masă, strigă cât o ținură plămânii.

- Mulțumesc pentru masă, peștele a fost delicios, a spus Meda. 
- Pentru că tu l-ai prins, a râs Doru.
- Tată, putem merge acum la pescuit? S-a mai răcorit.
- Sigur, dacă asta vrei, spuse Doru.
- Vin și eu, spuse Mădălina.
- Madalina vino să mă ajuți cu ceva, strigă Ela. 
Apoi spuse încet doar pentru Mădălina 
- Las-o să petreacă timp doar cu el. Doru se poartă cu tine ca un tată, o va durea să vadă asta. Dă-i timp să înțeleagă. Și așa îi este destul de greu. Las-o să fie egoistă, azi vrea să fie doar tatăl ei.
Meda se întoarse din ușă 
- Mădălina, noi plecăm. Vii?
- Poate mai târziu, acum trebuie să o ajut pe mama, răspunse și Ela îi zâmbi.

Se înserase deja când intrară pe aleea din față cabanei. Mirosea a mâncare. Îi era foame.
- A fost o zi minunată, tată. 
Și el zâmbi mulțumit.
Când să intre în cabană auzi o mașină venind încet  pe aleea pietruită. Doru recunoscu mașina și își încleștă pumnii.
- Meda, du-te în casă, spuse Doru. Vin și eu imediat.
Meda se întoarse speriată spre el, vocea lui nu mai sunase la fel de blând ca în restul zilei. 
Și atunci văzu și ea mașina.
- Dumnezeule, e Val!

Va urma