Cu dor și drag de bistrițenii mei

Dimineața s-a trezit cu noaptea-n cap și mătură voalul beznei de pe frunțile dealurilor și munților. Oltul, prietenul meu, trezit și el, se freacă la ochi, mă ia la întrebări: -Unde vă duceți, bă, așa pe-ntuneric? I-a uite-l, Doamne, noi mergem pe șoptite să nu deranjăm noaptea și bătrânul Alutus s-a și trezit! -La Bistrița mergem, bătrâne! La niște prieteni buni, ne ducem! -Merg și eu pe contrasens cu voi acum! Mai am de uns tălpile castrului roman Arutela și zidurile mânăstirilor. Ne iese-n întâmpinare hidrocentrala Turnu, cea mai mare citadelă energtică de pe râul Olt, cea care se sprijină de castrul istoric și ne invită pe defileu. Pe oglinda lacului întunericul încă doarme, iar debușarea Brădișor, cea mai mare galerie de fugă din Europa mă privește cu sfiiciune. Nu m-a văzut de mult. Un ram din trunchiul drumului Vâlcea – Bistrița, se refugiază-n munți prin Brezoi, până spre Petroșani, tăind pe-ndouă Transalpina (Ne spune asta și un indicator somnoros). Pe această Vale a bătrânului Lotru mi-am petrecut peste 30 de ani – am mâncat o pâine pe-aici, s-ar mai zice, dar Valea, ca orice vale, m-a dus la vale până-n pensie. Păstrez multe amintiri frunmoase de-aici, dar și aspectul – vorbește lumea – că localitățile din minunata Vale poartă nume de ciobani (sau haiduci), astfel, Brezoi vine de la Breazu, Valea lui Stan, de la Stan, Malaia de la Mălai, Voineasa de la Voinea, de fapt de la fata lui Voinea, Voineasa, o fată minunată a timpurilor vechi. Ne continuăm cu emoție drumul spre Bistrița. Luminile din stâlpii adormiți, cât și cele „fugărețe” ale mașinilor, dau o raită prin lacurile de acumulare. Aglomerație mare pe drum! Un ilfovean dornic să se-ntâlnească cu moartea, face depășiri ,,enoriașe” prin curbe cu pericole-n spinare. Picurii răzleți ai unor nori morocănoși trezesc ștergătoarele mașinii care se pun pe-un țopăit sacadat. De la plecarea de-acasă, de la ora 4, munții și Oltul nu și-au luat ochii de pe noi. Flancați de Alutus și de drum, munții-și clătesc bărbile-n milenarul râu. Încă un pic și Oltul o frânge-n dreapta spre Făgăraș în noapte și el acum, iar noi o luăm de-a coasta spre Podișul Transilvaniei. Am lăsat în urmă, pe stânga stâncile care ne-au supravegheat drumul și pe dreapta, Oltul cu măreția sa. O voce feminină dulce din cutia GPS-ului mereu mă avertizează că am depășit limita de viteză. -Taci, fato din gură! De-ai știi ce dor îmi este de Bistrița, nu m-ai mai încurca, mai bine... m-ai ajuta! Scăldat de întuneric și cu picioarele-n râu, Turnul spart de la granița de imperiu și de județe, atent la tot ce mișcă-n timp, ne înregistrează și ne urează drum bun! Iată, am ajuns și la Lazaret, în dreptul „glumeților” se mai spune. O vorbă-nțeleaptă spune că de bătrâni poți râde, că până la urmă... ajungi ca ei, dar de acești „glumeți” să nu râzi ca să n-ajungi ca sărmanii de ei. Și totuși... o glumă s-ar permite acum, la drum: Se zice că în incinta înaltă a acestui „edificiu”, glumeții strigau în cor: 13... 13... 13... Un om, trecând pe lângă zidul înalt, și-a ,,aruncat” un ochi pe-o crăpătură să vadă ce se-ntâmplă înăuntru. Deodată un glumeț i-a-nfipt un surcel în ochi, prilej cu care colegii lui să eclame: 14... 14... 14... Ne apropiem de orașul președintelui! Încă un firicel de stradă se desprinde din drumul nostru și se duce spre Cisnădie, Cisnădioara și Rășinari-ul lui Cioran și al lui Andrei Șaguna, Păltiniș. Ajungem pe spinarea autostrăzii ce ocolește Sibiul și duce spre vest, spre „Mecca”, spre fericirea românilor goniți de-acasă. În stânga, orașul președintelui cotropit de întuneric, ne salută molcom, ardelenește, ba, ne urează Drum Bun. Abandonăm noua construcție de sub roțile mașinilor și o cotim spre dreapta, spre Mediaș, Sighișoara. În lupta-i disperată a dimineții cu întunericul (nedorit de nimeni), în preajma Mediașului, orașul gazului metan și al echiei de fotbal cu același nume, acesta, întunericul, cedează și se refugiază-n bârlogul Domnului. Dealurile își iau cu amândouă mâinile voalul întunericului de pe frunte și așteaptă ca soarele să se urce în copaci să le binecuvânteze. Pâlnia cerului își deschide ochii și-n gura ei, nori triști și răutăcioși ne privesc încruntați, iar fătuca din carapacea GPS-ului mă avertizează mereu că am depășit limita de viteză. Un indicator fudul, ca și celelalte care ne supraveghează și ne îndrumă mersul, informează lumea traficului auto că Mediașul este pe-aproape. Turle de biserici în somn înțeapă ultimile rămășițe de-ntuneric, iar mașina în foamea-i de km aleargă pe drumul mărginit de linii paralele. Ne iese-n față Copșa Mică, orașul Negrului de Fum care și ea ne salută respectuos, iar două echipaje de poliție se fac că nu ne văd. Dimineața a învins și pune stăpânire peste tot! În hainele dimineții orașul de gaz ne întâmpină cu-n bun sosit! Noua dimineață în haine de rouă și cu rouă pe obraji preia atribuțiile zilei care de-abia a început. Cu cearcăne la ochi, un indicator timid ne informează că suntem pe drumul Sighișorei, singura cetate medievală locuită, dar noi ocolim cetatea și o cotim la stânga spre Târgu Mureș. De-ntuneric nu mai poate fi vorba. Negriciosul a fugit de tot, s-a ascuns la locul lui, dar și soarele stă pitit la umbră de nori. Nici n-am intrat bine în Târgu Mureș că un indicator cu fața palidă mă invită spre Reghin, orașul viorilor. Neavând altă soluție, îi dau ascultare. Alte indicatoare răzlețe și dezbrăcate îmi arată drumul spre Bistrița. Și, iată-mă, oameni buni aici! Am venit acasă! Ce oameni minunați! Ce oameni minunați! Ce oameni minunați!