A fost odată

Stai să vezi, îmi spune, stai să vezi,
și scoate de la piept ceva și îl ține în căușul palmelor, 
ca și cum ar fi fost vreo gâză, vreo pasăre mică,
ceva asemănător,
dar printre degete, prin pielea subțire,
o lumină străbătea spre noi
și când deschide palmele atunci o scânteie pâlpâie ,
apoi se înalță spre cer.
Așa era el, un trecător printre trecătorii orașului,
din când în când venea pe la noi, pur și simplu,
venea fără nume, pleca fără nume,
făcea câte o glumă, noi râdeam și râsul ne pregătea de viață,
ne făcea câte o șmecherie și ne minunam de el,
unii nici nu-l băgau în seamă,
iar alții treceau pe lângă el ca vântul pe drum.
Nu știu cum făcea că în urma lui
se răspândea un praf de lumină, așa ni se părea nouă,
și îl priveam până departe, până dincolo de barieră,
de acolo drumul cotea cu el cu tot în altă imaginație.
Și acum când privesc cerul o scânteie îmi face semn,
nu știu ce să cred, și nu știu ce aș putea spune,
au trecut de atunci mai multe copilării.