Sever conducea în liniștea nopții de vară. Asculta muzică în surdină, muzică pe care o asculta Andrei cu zece ani în urmă. Era singura muzică pe care o asculta în mașină. Nu pentru că îi plăcea lui, ci pentru că îi plăcuse lui. Fiul lui.
Orașul părea pustiu. Trecu pe lângă o stație de autobuz și cu coada ochiului văzu pe cineva culcat pe una din bănci. Nu dădu importantă. "Vreun om al străzii", își zise cu amar. După câteva sute de metri frână brusc. Ceva din imaginea aceea nu-i dădea pace. - La naiba, a zis și a întors, peste linia continuă, apoi încă o dată până a ajuns din nou în dreptul stației de autobuz. O vreme a rămas în mașină privind. Nu părea un om al străzii.
S-a apropiat. Era un tânăr. " Un copil," a șoptit A pus mâna pe fruntea lui și băiatul a deschis ochii speriat. - Să nu te sperii! Am vrut să văd dacă ești bine. Ai nevoie de ajutor? Băiatul s-a ridicat. Părea dezorientat - Încă o dată, nu vreau să-ți fac niciun rău. Ai nevoie de ajutor? Vrei să suni pe cineva? - Mi s-a descărcat telefonul. Nu știu niciun număr. Nu am nici bani de taxi. Stau aici până vine un autobuz. - Pot să te duc eu acasă. Unde locuiești? - Nu, mulțumesc. Aștept aici. -Uite, știu că nu eate treaba mea, dar poate părinții tăi sunt îngrijorați. - Nu, nu cred. Nu le pasă de mine. Sever se cutremură, se trase un pas înapoi, ca și cum ar fi vrut să nu îl ajungă cuvintele băiatului. Își reveni repede și puse blând mâna pe umărul lui. - Cum te cheamă. - Andrei. Sever simți cum o gheară îl strânge de inimă. Șopti. - Crede-mă, Andrei, le pasă. - Părinții mei au divorțat. S-au recăsătorit fiecare cu altcineva. Eu locuiesc cu mama și cu noul ei soț. Cum spuneam, nu le mai pasă de mine. Mă rog, nu contează. - Uite cum facem. Te urci în mașină, îmi spui adresa și te duc eu acasă. Îți promit. Începea să se crape de ziuă.
Au ajuns în cartierul satelit al orașului, un cartier cu multe case construite una lângă alta pe un deal din prima comună de lângă oraș. Pe o străduță neasfaltată au ajuns în dreptul unei case cu o fâșie de gazon între ea și poartă. - Mulțumesc, a spus Andrei. - Nu-mi mulțumi încă. Nu te las singur. Vin cu tine. - Nu, vă rog! Mă descurc. Dar Sever suna deja la ușă. - Pe cine căutați, întrebă răstit bărbatul care deschise ușa. . - Pe mama lui Andrei. Bărbatul l-a văzut pe Andrei în spatele lui Sever, se încruntă și se pregătea să spună ceva. - Aș putea să vorbesc cu mama lui Andrei, vă rog? Mama lui Andrei apăru și ea în ușă, își strânse capotul în jurul taliei, își aranjă părul, îl privi tăios pe Andrei și i se adresă lui Sever. - Ce doriți? - Să stau de vorbă cu dumneavoastră. - A făcut Andrei ceva? - Nu, doamnă, vreau doar să vă spun o poveste. Bărbatul interveni nervos. - O poveste? Și ce vă face să credeți că aveți acest drept? - Ce drept am?! V-am găsit fiul într-o stație de autobuz, dormind pe o bancă, singur, la ora trei noaptea. Puteam să sun la poliție, puteam să chem salvarea și sunau ei la poliție. Este clar că Andrei a băut. Și poate nu numai. Câți ani are? Paisprezece? Cincisprezece? Ce am de spus este pentru mama lui, dar nu strică să ascultați împreună. Andrei are nevoie acum doar să doarmă. Nimic altceva.
Mama lui Andrei îl privea pe Sever stupefiată. Îl pofti în cele din urmă în casă
Se așezară. - Încerc totuși să fiu cât mai concis, să nu vă rețin mult. Acum zece ani eram încă un tânăr avocat care muncea de dimineață până noaptea. Voiam să devin un nume, dar mai ales voiam tot mai mulți bani, o casă mai mare, o mașină mai scumpă, un concediu într-o destinație și mai scumpă. Soția mea era medic pediatru și era dedicată cu toată ființa ei meseriei. Eram doi părinți ocupați cu meseriile noastre. Doar că noi, ăștia doi părinți, aveam un băiat, Andrei. Când Andrei avea vreo treisprezece ani au început certurile între mine și soția mea. Ne certam ori de cate ori eram, fie și cinci minute, împreună. Nu țineam cont că Andreu ne auzea, nu țineam cont de nimic în afară de orgoliile noastre. După o vreme, ea a încetat să strige, tăcea, începusem să fiu doar eu cel care urlă. Așa că am ajuns să nu ne mai vorbim, să ne ignorăm. Fiecare își vedea de ale lui.
În clasa a zece Andrei a început să lipsească de la școală, lua note proaste și noi îl certam. Fiecare și împreună. Niciunul dintre noi nu a stat de vorbă cu el, niciunul dintre noi nu l-a întrebat de ce se întâmplă asta, niciunul dintre noi nu era dispus să înțeleagă că Andrei trecea printr-o criză, niciunul dintre noi nu avea timp pentru așa ceva. Care era problema lui? Andrei avea tot ce își dorea, sau cel puțin așa credeam noi. Urlam, îi reproșam, îl amenințam. Andrei tăcea. Și noi nu înțelegeam cât eșuasem în a fi părinți.
Era în preajma Crăciunului, o noapte geroasă. Să fi fost vreo patru dimineața când soția mea a intrat în dormitorul meu strigând. - Andrei nu a ajuns acasă. L-am sunat, dar telefonul lui era descărcat. Habar nu aveam ce să facem, ne învârteam prin casă ca niște găini bete, urlam din nou unul la altul și ne reproșam unul altuia că s-a ajuns aici. Pe la ora nouă coșmarul nostru s-a încheiat. Sau a început, cum vreți. Un coleg de-al soției mele, medic la urgențe, ne-a anunțat că Andrei a murit. L-au găsit căzut pe jos, într-o stație de autobuz. Era drogat și băut. Nu l-au mai putut salva.
Eu dormisem liniștit în patul meu. Nici măcar în noaptea aceea, când a trecut ora la care trebuia să fie acasă, nu m-am gândit să fiu tată, nu am pornit să îl caut pe străzi. Nu mi-a păsat. Nu l-am ascultat. Nu l-am întrebat. Nu aveam timp. Eu nu am făcut nimic să nu fi trebuit să plece.
Andrei nu va ști niciodată că l-am iubit, nu i-am arătat niciodată că il iubesc. Nu va ști niciodată cât de rău îmi pare. Și eu nu voi ști niciodată cât de mult m-a urât.
De atunci nu ne mai certăm eu și soția mea. Tăcem. Nu am divorțat. Este modul nostru de a ne tortura reciproc, de a nu uita ce părinți mizerabili am fost. Cumva, ne face bine să știm că și celălalt este la fel de vinovat.
De zece ani nu mai dorm nopțile. Conduc pe străzile orașului fără țintă. Așa l-am găsit pe băiatul dumneavoastră. Nu vă pot eu învăța cum să procedați, nici cum să fiți părinți, eu nu am știut să fiu părinte pentru băiatul meu, dar, poate, povestea mea vă va învăța cum să nu mai procedați. Până nu este prea târziu.
Lasă un răspuns