Între două tăceri și un ecou

Într-un colț de seară,
unde umbrele își caută ritmul,
se aude o vibrație joasă,
ca un fir de lumină
care nu se grăbește nicăieri.

Acolo,
un om țese tăceri
și le prinde în rame de aer,
ca pe niște păsări
care nu au învățat încă să fugă.

Îi recunosc pasul
după felul în care
îndoaie timpul —
nu spre trecut,
ci spre un loc unde memoria
nu doare,
ci doar respiră.

Și uneori,
când lumea se strânge prea tare,
îi aud ecoul:
o fotografie care nu s-a făcut încă,
un vers care se așază singur,
o notă care nu cere aplauze.

Și între toate acestea
rămâne un spațiu subțire,
ca o notă care nu se stinge,
doar plutește
în așteptarea unui alt acord.

Nu grăbește nimic.
Doar se lasă purtată
de curenții rari
în care drumurile
se ating din nou,
fără să anunțe nimic,
fără să ceară.

Atât știu:
că undeva,
într-un timp încă nehotărât,
ecoul acesta va găsi iar
un loc în care să revină.