De câteva ori pe zi timpul se ia la întrecere cu mine. Îmi pune viori sub tălpi, privindu-mă cum le încalț stângaci ca pe niște galoși de lemn prețios. 
Corzile răsucite în ele însele, dimensiuni extrapolate ale auzului, îmi sfârtecă gleznele la fiecare mișcare. Din când în când, la comanda dirijorului, arcușuri oțelite îmi fragmentează pașii, lăsând în urmă acorduri fărâmițate, cele mărunte și fine, făcute cu lumea, cele grunjoase și grele, făcute cu mine însumi. 
Mă poticnesc nelămurit ca un rapsod fără memorie, înaintez ezitând să-mi înțeleg rostul în cursă, iar timpul mă provoacă zâmbind să-mi ascult simfonia mută.