Citește-te pe tine însuți
Motto
Spre deosebire de scriitor, cititorul nu scrie (…) fiindcă pe el nu îl bântuie gloria publicării (…) Cititorul nu are o reputație de apărat, el este un personaj colectiv și beneficiază de privilegiul anonimatului”
Elogiu cititorului, de Zorin Diaconescu
**************************
Zilele trecute cineva mi-a spus că sunt un mare prozator, al doilea, totuși, după primul; n-am să spun după cine, pentru că mie chiar mi s-a părut hilară comparația, sau ordinea, mă rog. M-a pus pe gânduri, pentru că nu poți să faci o astfel de afirmație și să nu ai idee de ce spui. Nu mi s-a urcat la cap, nici nu sunt genul, dar de atunci mă întreb de ce nu scriu și eu o carte. Păi, pentru că nu vreau. Acum câțiva ani am cumpărat cartea unei colege, bine, a tras efectiv de mine să o cumpăr, și acela a fost momentul în care orice gând că aș scrie ceva care să se tipărească mi s-a sters din voință. Știu că am citit câteva poezii din cartea respectivă și m-a apucat plânsul. Dacă mă gândesc bine, cred că am și aruncat-o, că nici de suport pentru ceașca de cafea nu-mi plăcea. Apropo de poezie. M-a luat valul și am scris și poezii. Penibile, bineînțeles, dar pentru mine, și chiar nu glumesc, să scriu poezii este ca și cum aș rezolva o ecuație, este un exercițiu de curățat nervii nervoși și mai ales stresul în care trăiesc de ani buni. Bine, nu m-am apucat, așa, de capul meu, am fost provocată și încurajată și chiar împinsă de la spate, și eu așa am fost educată, dacă primesc o sarcină o duc la sfârșit, bun sau rău, dar o duc. Într-un astfel de exercițiu, în unul din acele momente în care o clipă de nebunie te poate duce într-o situație necugetată pe care nu ți-o dorești, și fără întoarcere, am scris o poezie, singurătate se numea, fiecare vers începându-l cu o literă a cuvântului singurătate, așa încât cuvântul se putea citi pe verticală, adică, mai pe domnește, un acrostih. Poezia în sine, fără valoare literară, poetică sau orice, însă, pentru mine, a fost ca dopul sticlei de șampanie, a făcut să reverse afară din mine tot năduful scriind-o în acest fel. Și se trezește un puștiulică, mare poet, un geniu chiar, să râdă ca proasta în târg, cu lacrimi, de poezia mea. Acuma, eu nu sunt un mare fan al poeziei moderne, nu le prea înțeleg, recunosc, și acest poet, lăudat si elogiat de toată lumea scrie poezii din acestea pe care eu nu le înțeleg. Nu mă pricep, nu comentez și în niciun caz nu laud doar că să se vadă că o fac și eu. Dar nu râd, frate. Nu râd. Nu-mi place, trec mai departe. Sunt proastă în sinea mea, adică. Să ne-nțelegem, de citit poezii am cam citit, am și poeți preferați, ba chiar știu și câteva poezii pe de rost, dar nu recit pentru că, evident, nimeni nu și-ar dori să mă audă recitând. De recitat, din punctul meu de vedere, o făcea Ion Caramitru, care, pe vremea studenției mele, ținea spectacole de poezie la Sala Palatului la care eram nelipsită. Dar și poeziile erau poezii și Ion Caramitru le recita cum nici poeții înșiși nu le-au gândit. Nu știu dacă puștiulică ăsta mic ar înțelege ce spun. Cu siguranță nu, pentru că mai are de trăit ani buni până să înțeleagă că, de cele mai multe ori, să fii un geniu este un blestem.
M-am luat cu vorba aiurea, m-am pierdut în detalii inutile, desi are sens, pentru că întâmplarea aceasta m-a facut să înțeleg că nu am cum să am pretenția că aș putea scrie vreo carte, nici măcar una de bucate, dacă bagajul meu de cunoștințe încape într-o pungă de un leu. Că mă bătea gândul să scriu o carte, așa, pe genunchi, să o public, să nu o cumpere nimeni și, deci, să nu o citească nimeni. Numai că, recent, am citit o carte. Ei bine, cartea aceea, după ce o citești, asta doar dacă nu ești tâmpit, îți spune că pentru a scrie o carte trebuie să fi citit întâi câteva mii, și aici nu mă refer la cărțile acelea erotice, care la un moment dat erau la modă și pe care, în mișelia mea, recunosc că nu le-am citit, deci nu ar trebui să îmi permit să le judec, dar știu de ele pentru că aveam un coleg care le citea și ținea chiar un jurnal în birou pe care il scotea din când în când și-l recitea aproape hipnotizat, jurnal în care făcuse rezumat fiecărei cărți, pe care jurnal l-am sustras într-o zi în care el lipsea și l-am citit râzând ca proasta în târg, evident, pentru că și eu eram proastă la vârsta aceea.
În concluzie, că iar m-am pierdut în detalii inutile, ziceam că nu am cum să am pretenția că aș putea scrie vreo carte, rămân deci ce sunt, un cititor incult, un poet amator, un prozator de facebook, dar n-am să scriu o carte doar ca să fie publicată. Asta am învățat eu de la mentorul meu, să-mi văd lungul nasului, să nu îndrăznesc să mă compar cu oameni cu condei și cu talent, să nu mă cred scriitor pentru că scriu trei tâmpenii la care râde sau mă-njură lumea, să nu mă cred poet dacă scriu un acrostih, și mai ales să nu-mi pese că un geniu care abia a terminat de citit Arici Pogonici, râde de mine. În concluzie, nu am să scriu o carte, rămân la aiurelile mele, care plac sau nu cuiva, care amuză sau sunt indiferente, dar pentru mine sunt leac pentru suflet și minte. Rămân cititor pentru că, citez: “Cititorul are întotdeauna dreptate.”
Dora Budăcean
Nösnerland 