În drum spre casă, fără să îmi dau seana la început, parcă mi s-a așternut o poveste. În brațele tatălui ei, cuprinzându-i gâtul cu mânuțele, o fetiță, să tot aibă vreo doi anișori,  frumoasă foc, cu părul lipit de frunte, îl privește cu toată liniștea și pacea lumii pe chip, în timp ce tatăl, un tânăr cu barbă, îi șterge cu palma, grijuliu, broboanele de transpirație de pe frunte și îi îndreaptă părul înspre creștet, ca o mângâiere, zâmbind cu toată iubirea lumii în priviri. Apoi, la magazin, în căruciorul de cumpărături, o fetiță blondă, cu ochi albaștri, mari, stă cu picioarele atârnate printre gratiile căruciorului pe care tatăl îl împinge grijuliu printre oameni și rafturi, și cu vocea pițigăiată îi spune afectat:”să nu uităm să cumpărăm iaurt, tata”. Foarte serios, tatăl îi răspunde: “imediat ajungem la raionul cu lactate și cumpăram”, în timp ce o privește ca pe cea mai prețioasă comoară din lume. Îmi continui drumul și întâlnesc o fetiță cu cască pe cap, cu apărători la coate și genunchi care, ușor crispată, învață să meargă cu trotineta. Lângă ea, tatăl stă aplecat, într-o poziție aproape nefirească, cu brațele desfăcute ca un arc în jurul ei, apărând-o, să nu cadă, în timp ce cu o față luminoasă și zâmbind larg, îi spune, “nu-ți fie frică, tata este lângă tine”. O altă fetiță, mai mărișoară, pe bicicletă, pedalează încrezătoare, iar în spatele ei tatăl, pe o bicicletă pe măsură, atent în toate direcțiile ca nici măcar o gâza să nu-i disturbe atenția copilei, îi spune calm, “când ajungem la stradă, ne oprim” Se opresc amândoi și merg pe lângă biciclete pe trotuar. Trec pe lângă mine zâmbitori și îl aud spunându-i, „ai mers foarte bine”. La trecerea de pietoni, o fetișcană tatuată, cu piercing în sprânceană, cu părul vopsit în albastru, își reazămă liniștită mâna de bratul tatălui ei, cu cealaltă ținându-și o compresă la colțul gurii înspre obraz. Tatăl, o privește și cu cel mai tandru gest posibil îi aranjează  după ureche, cu blândețe,  șuvițele căzute rebel pe obraz, dezvelindu-i fața,  zâmbește cât poate el de larg, întreabă:  Tot doare?” Fetișcana dă din cap și apoi își reazămă capul de umărul lui. Trec strada, așa, lipiți unul de altul. Pe aleea care duce înspre parc, un barbat, sprijinit în baston pășește drept dar ușor șchiopătat. Lângă el, ținându-l de mână o tânără. Îl privește îngrijorată și îl întreabă: „vrei să ne oprim un pic, tată?”  Tatăl zâmbește și se oprește. „Te doare rău piciorul?” întreabă tânăra în timp ce-i curătă umerii de scame imaginare și îi aranjează pălăria pe cap. „Nu, răspunde tatăl, doar că, parcă, am oboist un pic.” „Uite, tata, ajungem imediat în părculeț și ne așezăm puțin pe o bancă la umbră, sa te odihnesti.” Tatăl își ridică mâna și îi cuprinde obrazul femeii cu palma. „Bine, facem cum spui tu.” Și pornesc agale ținându-se de mână. În părculeț, pe o bancă, un bătrânel își șterge ochii cu dosul mâinii tremurânde. Tânărul de lângă el se apleacă să-i vadă fața, scoate o batistă din buzunar, îi șterge obrazul, apoi privind spre alee zice, „uite, vine mama” Bătrânul îl privește atent când vorbește, citindu-i de pe buze cuvintele, apoi întoarce capul și privește înspre alee. La început o zărește ca prin ceață, apoi o vede întreagă și fața i se luminează. „Da, zice, ea este.” Femeia se apropie de cei doi, pune pe bancă o sacoșă plină de cumpărături și se așează lângă tatăl ei pe bancă. „Vrei să mergem în casă, tata?” Vorbește tare, ca tatăl să o audă. „Nu, răspunde tatăl, mai stăm; să te odihnești și tu.” „Încep imediat știrile la televizor”, mai zice femeia.” Nu-i nimic, mai stăm, e așa plăcut aici,” si își așează mâinile palide și tremurânde pe genunchii celor doi, privindu-i, duios, pe rând. Cei doi îi cuprind palmele între palmele lor, și rămân toți trei așa, tăcuți. Ajunsă acasă, deschid ușa, mă uit spre locul gol de pe canapeaua din fața televizorului și brusc, dureros, înfiorător de dureros, mă străfulgeră un gând: oare tata a știu cât de mult l-am iubit?!