Azi mi-a fost frică. Și mie nu mi-e niciodată frică, nu mi-am permis. Dar azi mi-a fost frică să răspund la un mesaj. Altă dată aș fi răspuns cu o glumă, sau poate cu ceva ca o mângâiere caldă, dar azi am stat cu degetul suspendat deasupra tastaturii și nu puteam scrie nimic. Nici măcar o literă. Nimic din ce aș fi scris nu simțeam. Orice cuvânt mi se părea fals, forțat și nepotrivit. Mă gândeam cum am ajuns aici. Nu știu exact, dar cumva, cândva, undeva s-a rupt puntea dintre noi. Apoi mi-am amintit că nici măcar prin gânduri nu-mi mai venise de o vreme. Nu mă întrebam ce face, dacă îi este bine, rău, nu mă interesa, nu voiam nici să-i aud vocea și nici nu simțeam nevoia să i-o aud. Și mi-am dat seama că vinovată sunt eu. Nu contează ce ne-a înstrăinat, prietenia murise în mine. A murit în chinuri, agonizând o vreme, dar apoi a murit. Așa am fost educată, asta e moștenirea primită de la strămoșii mei, dârji, neînduplecați și puternici. Atăt de puternici încât au preferat calea cea mai grea, singurătatea, tăcerea și moartea oricărei forme de prefăcătorie. Nu m-am mândrit niciodată cu firea asta a mea dar nici nu m-am plâns. Doar că acum mi-am pus întrebările. Unde și când a început sfârșitul și, mai ales, cine l-a început. Cu siguranță eu, nici nu are sens să mă întreb. Ce trist să faci pe cineva să simtă toate astea. Cumva, am murit puțin azi, odată cu o prietenie care acum câteva luni era încă vie. Eram eu oarbă, credulă, naivă, marginită, egoistă de n-am văzut?! Așa a fost mereu și doar eu am crezut în ea? Atăt de mult am reușit să dezamăgesc încât nu a mai fost cale de întors? Atăt de mizerabilă am fost? Poate. Și dacă da, dacă așa a fost, atunci mai bine că s-a sfârșit. Mi-am luat degetul de pe tastatură și am închis mesajul. Nimeni nu merită să aibă un așa prieten, ca mine.