Lumea crede că ești nebun dacă vorbești despre lucruri pe care nu le înțelege, deci, în concluzie, nu le acceptă. Sau, dacă nu te crede nebun, cu siguranță se dezice de tine, îți trântește o etichetă, așa, ca un stigmat, de care nu mai poți scăpa, nu pentru că tu nu ai putea, ci pentru că nimeni nu se mai obosește să vadă că de fapt nu există. Eticheta, zic. Așa crede lumea și dacă vorbești despre ce simți. Pentru că simți diferit, sau pentru că ai curajul să spui ce simți, nici nu mai contează, ești etichetat. Mi s-a întâmplat, mi se întâmplă des, m-am obișnuit, dar nu am să pot niciodată să fiu altfel, în niciun caz pe placul lor.

Uneori îmi ia luni întregi să rumeg un astfel de moment, timp în care, pentru că sunt cu garda jos, mai încasez câteva, de obicei fără număr. Și atunci, cum spuneam, am nevoie de câteva luni, multe, ca să îmi revin. De obicei, în răstimpul acesta, stau cât pot de mult singură, mă întorc pe toate fețele, știu exact ce am greșit eu, ce au greșit ceilalți, dar, oricum, mie îmi atribui partea cea mai mare de vină, pentru că nu mi s-ar fi întâmplat dacă eu nu aș fi permis. Dar nu am ajuns încă la nivelul acela de miserupism încât să nu-mi mai atribui vină, deși, chiar nu sunt departe.  După o astfel de perioadă nu urmează să devin mai bună, mai îngăduitoare sau să mă tranform în ce-ar vrea alții. Nu. Devin tot mai însingurată. La ce bun să am lângă mine oameni care nu mă plac, oameni care s-au gândit că ar trebui să mă pună la punct, umilindu-mă, pentru că așa cred că trebuie și, evident, că merit?! M-am tot gândit, deși prevăzusem cu o eroare de 0.0001 la mie cum se va întâmpla, de ce m-am pus eu singură în postura de a mă lăsa umilită. Ei bine, răspunsul este pentru că am putut. Bineînțeles că m-a durut, bineînțeles că nu a fost comod. Cui naiba îi este comod să fie umilit? Dar mi-am asumat. Umilirea. Dacă asta a crezut cineva că merit, nimic din ce aș fi făcut nu i-ar fi schimbat hotărârea. Am citit undeva că cel care umilește este de fapt un om slab și frustrat. Nu știu dacă este așa. Nici măcar nu mă interesează cum este, singurul lucru care m-a interesat a fost să ies eu cu capul sus și pe picioarele mele din situația dată. Copii fiind, mama ne repeta până la exasperare, „capul sus, privirea înainte”, ori de câte ori ieșeam din casă. Ei bine, a fost pentru prima oară când am înțeles exact ce voia să spună mama și mai ales la ce folosește. Am ajuns să mă cunosc atăt de bine, am ajuns să îmi anticipez atât de bine fiecare gest, încât uneori mă surprind și pe mine. Normal câ asta va naște alte antipatii, dar acum, în momentul acesta, chiar nu mai contează. Eu știu cine sunt, am verificat în lunile care au trecut, iar ce se crede despre mine, nu mă mai interesează. Sincer. Dacă acesta a fost prețul pentru a simți ce simt azi, câteva luni de zbucium, atunci a meritat. Prefer așa, oricât ar fi de greu, decât să-mi tai venele și să mă plâng că lucrurile nu se întâmplă cum vreau eu.

Nu am scris asta pentru apreciere, sau pentru compătimire, sau orice altceva ar mai presupune. Am scris-o pentru cei care nu înțeleg că suntem diferiți, gândim diferit, simțim diferit. Nu mai vreau în viața mea oameni falși, profitori, vanitoși, care se cred superiori din motive de ei știute, lipsiți de empatie, care au o măsură pentru ceilalți și cu totul alta pentru ei și faptele lor, sau pe cei care nu își pot asuma propria viață, propriile greșeli, propriile neputințe, care se mint pe ei înșiși și nu acceptă că lumea nu este obligată să îi iubească, să le cânte în strună și cu atăt mai puțin să îi laude de fiecare dată, negreșit. Oricât ar părea de ciudat, eu nu sunt nimic din cele de mai sus. Nu spun că eu nu greșesc. Am greșit de atâtea ori și cu siguranță voi mai greși, Dar nu trăiește nimeni în pielea mea. Nici nu este nimeni obligat să o facă. Dar nici eu să-mi trăiesc viața doar ca să plac cuiva. Cu toată sinceritatea spun că nu am reușit niciodată. Nu am reușit să fiu nici măcar pe placul propriilor mei părinți care mă comparau mereu cu alți copii care credeau ei că ar fi pe placul lor. Mi-am iubit părinții și cu siguranță m-au iubit și ei, că n-au  avut de ales, dar le-ar fi plăcut să fiu diferită. Cum anume, nu cred că știau. Așa că experiența mea în a nu fi pe plac nimănui este lungă, cât însăși viața mea.

Cineva, un om bun de altfel, mi-a scris că pentru a dansa tango este nevoie de doi oameni. Corect. Doar că de fiecare dată partenerii mei au schimbat partenera în timpul dansului. De aici am tras concluzia că, fie dansez al naibii de prost tango-ul, fie, iată, nu mă dezic, fiind aceeași eu. Așa că, sincer, am ajuns, și nu a fost neapărat usor, în acest punct. Oricât ar fi de greu, orice alt preț decât însingurarea voi mai plăti, prefer să mă lipsesc de oricine măsoară lumea precum Procust sau îmi fâlfâie pe la nas, amenințător, „dacă nu dansezi cum îți cânt eu, dacă faci orice care să nu-mi fie mie pe plac, să știi că mă supăr rău de tot, îmi iau jucăriile și plec”.  Pleacă! A, nu, stai așa, plec eu.