Mamă,

Azi ți-am cumpărat flori. Flori de primăvară. Le-am așezat în vază și am aprins o lumânare. Nu, nu în casă, mamă, la căpătâiul tău. Nu-ți plăceau florile, așa tăiate și puse în vază, ție îți plăceau doar cele în ghiveci. Nu mai era nimeni în cimitir, așa că, pentru prima oară în atâția ani, am putut plânge. În hohote. Altfel, nu pot, mamă, că trebuie să fiu puternică pentru ceilalți, așa m-ai crescut. Mi te amintesc întotdeauna tânără, porți rochia gri cu cordon în talie, pantofi cu toc și poșetuță asortată, ai părul strâns în coc și ochelari de soare în formă de ochi de pisică. Doamne, cât erai de frumoasă. Cea mai frumoasă mamă din lume. Nu, mamă, nu-mi aduc aminte de vremea în care te uram pentru că credeam că nu mă înțelegi. Acum știu, mamă, acum, când este târziu. Cel mai mult îmi lipsește zâmbetul tău. Uneori, aș vrea să-ți aud râsul și pașii moi prin casă. Dar ce minune ar putea să facă asta? Oare tu te gândești la mine, de-acolo de unde ești? Mai știi cine sunt? M-ai iertat? Mamă, tata a ajuns cu bine?