Am eu tot felul de povești despre și cu Dumnezeu… O să vi le spun pe rând. M-am tot gândit și vă spun că am multe gânduri scrise dar pe caiet cu stilou din deceniul 7 al secolului trecut (e pe bune) cu pompiță și cerneală. Mai le scriu aici, mai nu! Primo: rămân la ideea că Dumnezeu e iubire, așa că, continuă să nu-mi fie frică. Continui să cred că, poate fi un fel de forță care ține un anumit echilibru, cel care ține viu Universul. Poate, un fluture uriaș. Papillon, lecția iubirii și a libertății necondiționate. Așadar să deschidem caietele și să așezăm cerneala între taste Despre o anumită etică a banalului – bucata cu numărul 1 Despre iubirea trecută am scris, de parcă, singură murea/ Printre troienele ce creşteau acoperind mici păduchi, boemi, un fel de suflete/ Ca şi corzile unui dezacordat pian/ Ce asfaltează potecile bătute amabili amanţi/ Singur, singur mă scurg printre pietre/ Răstălmăcind definiţii, aforisme despre femeie/ Cum, cum de mă mai răzbi pământule/ Nu-ţi ajunge umbra/ Umbra pe care o faci Universului… şi stelele astea ce mor asimetric ronţăind biserici de carne/ Acolo, acolo în ţara fără pământ/ Ascultată de ape/ Gângănii fug departe-departe, în locuri unde se fumează iarbă/ Pline de munţi cu retezate vârfuri/ Asemeni staţiei de troleu, unde, pe o bancă/ Buchetu-ţi de mireasă mai zăbovea învechit/ Învechit mă simt, plutind peste cuvinte/ Asemeni unui zeu mototolit, calm şi beţiv/ Ratat !!! Cu siguranţă ratat. Când ai sunat, mai împleteam la funie/ Admirabila şi aspra funie/ Capătul, limita/ Locul unde îi voi da cu piciorul în dos acestui surogat, autodenumit destin/ Îmi strivesc, chiar acum îmi strivesc lacrima ivită după… După ce mi-ai spus de o mare milă pe care o ai/ Faţă de cineva, cineva care locuieşte în mine/ Rea/ Neştiutoare/ Comună/ Ai înjunghiat aerul, l-ai otrăvit/ Era aerul care-l respiram împreună/ Dorul de părul tău, care se odihnea întotdeauna la capăt de lume/ Pe bănci înnegrite de ceaţă, necropole ale unor uscate şi necuvântătoare petale de garoafe/ Nu ai înţeles nimic din jocul de-a cuvintele şi faptele/ E perfid, ne exilează la Un Pont Euxinus al însingurării/ Al neputinţei de-a fi, ceea ce în general nimeni nu poate fi/ Ei doar mint că pot, de parcă asta i-ar face puţin nişte indivizi mai puţin domestici/ Mai puţin alungiţi pe trotuarele inundate de leneşe vapoare/ Buticuri unde se dă comun la cutie/ Indivizi grăbiţi să crepe în braţele de scrum ale amantelor/ Care îi caută după primul sex oral în buzunare/ şterpelind cu sufletul împăcat/ Miile şi mărunţii, hârtii murdare, chiar haioase cu domni ce zâmbesc pe ele… Din ochii tăi verzi ca două salamandre/ Uitătura de fostă iubită/ Avea ceva din absenţa unui stareţ la liturghie/ Aducea atât de bine cu nevoia de logos şi de transpiraţie/ Despre partaj ai vorbit în ţăndări de cuvinte ce răneau frazele. RAPORT ASUPRA RATĂRII MELE: Nu m-am ratat când ne-am iubit întâia oară/ Eu sînt un ratat incorigibil, un nevoiaş al clipei şi cuvântului/ Din clipa când am văzut lumea pe dinăuntru/ De fapt sînt exponentul unei rase superioare care caută în gunoiul menejer al istoriei/ Femeile ce-au pierdut bărbaţii la scara evoluţiei/ pe cărările unde orizonturi mărturisesc despre sângele ivit la colţurile mileniilor. Eu, eu vreau să zbor, să mă înec prin tăriile cerului, să zbor printre pietre, să caut, să-mi caut jumătate de înger, jumătatea de demon, întunericul din capul dimineții, întunericul din Tine, hai fată, hai să îți arăt cărarea, mereu același drum, ia moartea de mână, de mână să o iei și să-i cîntăm : melc, melc cotobel...
Lasă un răspuns