Într-un mesaj adresat lumii o individă care ispășește o condamnare la închisoare, clamează că femeile închise în acel loc pentru furt, prin deducție logică inclusiv stimabila, au fost obligate să fure ca să își poată hrăni copiii.
În anii copilăriei mele, în Dej era o femeie gardian a cărei uniformă mă fascina. Bunicul fusese eliberat din închisoare de vreo patru ani, spre norocul meu, am apucat să mă bucur de iubirea lui până am terminat liceul când, in urma traumelor suferite prin închisorile comuniste, a murit. Se desființase inclusiv temutul “canal”, parintele Nicula s-a întors și el acasă, tot spre norocul meu, pentru că m-a învățat limba franceză. Se desființaseră multe dintre închisorile de trist renume, din vreo 48 cât fuseseră rămăseseră 16 de toate, dintre care una era în Dej, rușii ocupaseră într-o singură noapte Cehoslovacia, dar nu și pe noi și eram pionieră. Nu știam mare lucru despre viață, nu știam nimic despre comuniști, despre închisorile lor, nu pricepeam că poți fi arestat fără să fi făcut nimic și fără proces. Cu mintea mea de copil care cânta tâmp “7 noiembrie” așa cum auzeam că se cânta la radio deși la noi era 25 octombrie, îmi doream o uniformă ca a acelei gardiene când aș fi crescut. Încă nu știam care era rolul ei. De pe Republicii, unde pentru mine fusese raiul pe pământ, ne-am mutat peste drum de securitate, tribunal și, evident, închisoare, de care nici nu știam că există și nici că acolo erau întemnițate femei. Apoi, le-am văzut. Le scoteau dimineața la șase, erau cât să încapă în două remorci de tractor acoperite cu prelată ca să nu vadă și să nu fie văzute și gardiana aceea, nesuferită deja, le păzea. Avea o față împietrită și urâtă, uniforma de fapt nici nu-i venea bine, era mică, îndesată și crăcănată și cizmele care-i ieșeau de sub fustă îi scoteau și mai tare defectul în evidență. Le ordona scurt, aspru și ele, cu privirile în pământ, se grăbeau să urce în remorci. Spre seară le aduceau înapoi, păreau sfârșite, nu mai aveau putere să se grăbească, oricât le zorea gardiana, își târau piciorele și umerii le erau căzuți. Nu conta că era vară sau iarnă, ele purtau aceeași zeghe, fustă, haină și batic, toate vărgate iar în picioare aveau un fel de ghete. Un fel. Mă trezeam zilnic să le văd, speram să știe că sunt acolo, în geam și-mi pasă. Știam din poveștile bunicului, puține de altfel, că greu se lăsa înduplecat să spună câte ceva, cam care erau condițiile din închisorile comuniste. Fusese, pe rând, la Jilava, la Cavnic, unde a aflat de la mineri că a murit Stalin și a sperat, apoi la Aiud, pentru că se încăpățânase să nu moară la Cavnic, și spre sfârșit la Gherla, unde, am aflat ulterior, a fost iadul pe pământ. Închisoarea din Dej fusese construită în 1894 cu o destinație precisă și, după cum se vedeau de pe “Paulișta”, celulele nu păreau modernizate. Nici diferite de cele ale închisorii din Gherla. Mă întrebam ce putuseră face acele femei, ce crimă comiseseră, aveau copii acasă, le ducea cineva dorul, știa cineva de soarta lor, știa cineva?! Mi-am luat inima în dinți și i-am povestit bunicului și grav, aproape în șoaptă, mi-a spus: nu-i momentul să înțelegi tu lucrurile astea, nu te lăsa copleșită de povestea asta și mai ales nu-i urî, pentru că pe ei nu-i schimbă ura ta, dar te schimbă pe tine. Cândva, spre sfârșitul anilor 70, s-a desființat închisoarea de femei din Dej și am aflat că fuseseră întemnițate în ea doctorițe care făcuseră avorturi, femei care apelaseră la doctorițe ca să le facă avorturi, contabile, profesoare, avocate, femei care, într-un fel sau altul, deranjaseră regimul Și dintre toate, mi-a rămas în minte o femeie cu o față frumoasă, cu un păr negru, bogat, care, nu știu de ce, când putea, privea pe furiș spre fereastra de unde pândeam. Cine știe, poate îi aminteam de vreo fetiță rămasă singură.
Nösnerland 