Am impresia câteodată că trăiesc într-o lume nebună, sau nebunul sunt eu?

Să nu faci nimic e tare greu, mai ales că nu știi când trebuie să te oprești (din a face nimic). Și totuși, parcă sună chiar fain când auzi că „schimbarea e esența vieții”. Da, numai că fiecare percepe în felul său înnoirea, pe care o toacă, o disecă, o învârte și-o freacă în așa fel încât alternativa să-i convină. „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale… Din această dilemă nu puteți ieși… Am zis!”… de fapt nu eu, ci Farfuridi a lui Nenea Iancu.

În ce ar consta schimbarea „… de la care atârnă trecutul, prezentul și viitorul țării, să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte…”? Ha, ha, ha… tot Caragiale.

Mentalitatea, asta-i hiba noastră când e vorba de schimbare, și asta nu o spun doar eu. Este o altfel de abordare a modului de a gândi, este abilitatea de a înțelege și alte puncte de vedere ce se pliază pe realitate. Fiecare generație a privit lucrurile la fel, șiii… clămpănim azi din ochi cu resemnare bovină și trecem peste, că poate-poate Farfuridi avea dreptate.

Mașina timpului ticăie fără întrerupere, implacabilă, indezirabilă. Am „îmbătrânit” și am notat că tot ce funcționează doare, iar ce nu funcționează, nu doare, așa că… Deși mă repet, o spun totuși fără nici un fel de echivoc, eu am dat-o pe sport, batăr știu că mor sănătos, de unde și concluzia: fraților nu luați viața prea în serios, că oricum nu scăpați teferi din ea niciunul.

Priviți partea plină a paharului! O simplă socoteală ne demonstrează că de fapt „optimismul” ne caracterizează pe toți, vrem sau nu. Bunăoară, dacă licoarea din pocal ocupă mai mult de jumătate din el înseamnă neîndoielnic „optimism”. Dacă licoarea e într-o cantitate infimă (câteva picături rămase pe fund) ar trebui să se numească „pesimism”, dar nu e așa, pentru că adunând golul (nimicul) cu cantitatea rămasă, adică zero plus „ceva”, rezultatul ne duce la concluzia că acel „ceva” tot e mai mult decât „nimic”. Deci „pesimismul” nu există, e doar starea elegiacă a „optimistului” … ha, ha, ha…

Nu mă pot abține, cred că am intrat într-o criză de originalitate juvenilă… pentru că seducția nonconformismului care uneori mă cuprinde are la bază un sentiment de vinovăție, o inhibare datorată suprimării ideilor și limbajului la care trebuie să mă supun. Conjunctura nu cere schimbare. Oare?