Oare am uitat să culegem flori (ca asta e poezia si creația sinceră, un cules de flori – cuvinte împetalate – ) doar pentru plăcerea culesului, oare am uitat să ne aplecăm înspre floarea care se cheamă culeasă fără gândul la buchet, la împachetare și chiar la dăruire? Oare am uitat să ne lăsăm apoi pe spate, în câmpul rănit și, cu ochii îndreptați spre cer, să ne cerem iertare pentru curajul de a simți? Florile culese sunt mai ”perisabile” decât peisajul înflorit, e drept, dar bucuria culesului de cuvinte e singura simțire împărtășită de floarea însăși și acceptată de sămânța plantată de culegătorii toamnelor trecute… Să ne oprim la alegerea florilor și la împrospătarea câmpului de buruieni, fiecare după putința noastră, cu moștenirea gesturilor celor care au contat… celor care au împrăștiat semințele înțelegerii pe câmpurile pe care ni se întâmplă acum nouă ezitările… La vremea culesului, a cântăririi snopului înflorat și a legatului în buchetele înmiresmate vor veni cei care au nevoie de recolta noastră… și ne vor aprecia încercările prin prisma Canonului, vor ridica sentințele lor la înălțimea cuvintelor lor sau ne vor coborî meritele la adâncimea cuvintelor lor… Vor alege poate câteva semințe, după Canon, și le vor planta cu grijă în dogoarea înghețului pe câmpul anului ce vine… Alți visători vor veni cu gesturile lor să se înfrumusețeze din taina culesului florilor… Între timp, noi, cei fericiți de rodul așezării în rost, ne vom căuta sufletul căruia să-i dăruim buchetul veșnic proaspăt al iubirii învățate pe vremea culesului de cuvinte…Restul e …suflare de vânt!

Comentarii?

---