Dacă e marți, e Cordoș…(16)

Dacă e Marți… O altă păpușă, un alt zid

Dacă vrei neapărat bilet, atunci îl cumperi dar îl bagi repede în buzunar. Pe urmă, mda, pe urmă, te amesteci printre călători, dar nu intri în sala de aşteptare
Sala de aşteptare
Salle de atendere
Waiting room
Fiecare pasager, dar fiecare pasager lasă acolo o bucăţică de suflet, iar el habar nu are de acest lucru. Nu ştie, nu ştie că toate sălile de aşteptare nu sunt nimic altceva decât locuri, nişte spaţii bine definite, determinate unde timpul împarte Viaţa şi Moartea

Împarte Viaţa şi Moartea! 
Toţi cei care intră într‑o sală de aşteptare, aşteaptă ceva, dar, în primul rând aşteaptă să treacă timpul. Timpul, iar El, El Dumnezeu ştie despre această dorinţă‑capcană: Copiii sunt impacientaţi, ţipă, se joacă zgomotos, fetiţele plâng, în timp ce oamenii mari, adulţii cum le place lor să îşi spună, îi ceartă pe unii, pe fetiţe le calmează şi trag cu ochiul, trag cu ochiul privind cu speranţă, cu nădejde la cadranele ceasurilor, cei care le mai au, cei mai mulţi la telefoane.
He, he, he… Atotstăpânitor, timpul îşi măsoară singur secundele: tic-tac, tic-tac, tic-tac: Lazăreeeee, măi Lazăreeee, ridică‑te şi umblă! Repede, hai, ridică‑te şi umblă, altfel, altfel, sala de aşteptare te va înhăţa victorioasă. Aşa că fugi, fugi şi‑ţi ia biletul, pe urmă fugi mai departe, la celalălat peron, acolo unde, un alt tren te aşteaptă, o locomotive care fornăie neliniştită, asta pentru că şi Ea va înfrunta Timpul. Știe, vai cât de bine ştie că va pierde bătălia cu secundele…

Când îmi vor creşte aripile
2 (două) îmi doresc
Și cerul să fie senin
Spre tine nu voi mai privi, tăriile cerului fiind mai albastre
Mai albastre ca ochii tăi
Miracol de culori neizbucnite încă
Neizbutită a fost iubirea noastră, o bătrână neputincioasă,
fata babei şi fata moşneagului
Aripi, vreau aripi, 2 două la număr
Aşa voi zbura să îl găsesc pe Dumnezeu
Pe Dumnezeu îl voi găsi, iar El, El, bucuros că mai zboară
cineva prin Univers
Mă va pofti să stau cu El


Nu pleci, hai, nu pleci odată? Cară‑te!!! Ba da, taci, taci că plec, uite, plec, plec cu trenul ăla îngheţat, îngheţat şi plin de păpuşi. Păpuşi de porţelan. Toate seamănă cu Sonia, păpuşa ta.
E prima data când Sonia mă priveşte cu spaimă, iar eu îi spun: ne aşteaptă o lungă călătorie, una nesfârşită. Vom vorbi despre tine, despre mine, despre noi, despre
Dana, iar în momentele de pauză, time out, vom vorbi despre Dumnezeu.


Când pleci ia păpuşa cu tine. Ia moartea cu tine. Ia viaţa cu  tine, aşteapt-o după colt, cu un topor ridicat aşteaptă, aşa cum ai avea în mâini un buchet de crizanteme.

114 crizanteme pentru Clara
Nu a mai avut răbdare, nu a mai crezut în Mântuire, şi, nu ştiu dacă mai avea nevoie de aşa ceva. Ce spun şi eu: Nu a mai crezut în Mântuire… Sunt ipocrit şi laş… Clara a plecat pentru că marii poeţi scriu doar 33 de poeme şi trăiesc cât poemele lor, ca nişte maci… ca nişte maci… Când au găsit-o semăna cu o pasăre. Un cocor al cărui zbor frânt în aerul ce se rarefiază pe vîrfurile munţilor unde locuiesc Zeii, cade şi se sparge, se fărîmă de pământul roşu şi pietros. Nici un firişor de apă, doar Clara în zborul ei frânt. Nu a uitat că ne-am iubit şi mi‑a lăsat asta:

Cât de departe zboară macii?

Cât de aproape eşti de sufletul lor, cât de aproape eşti, acum, acum
când din fântîna deschisă a cerului vin aceste gânduri
Aceste gânduri vin pe câmpul unde, doar nişte biete petale de crin
îţi acoperă urmele, vino îţi spun, aşa îţi spun, vino să bem un ceai
înainte de-a ne duce şi nu a mai fii
Cât de departe zboară macii? Mereu aceiaşi depărtare, una singură,
doar una singură, pe câmpia tristă, dezolant de roşie, numele
tău l-am înscris în tăriile pământului, dar pierdut a fost printre macii
ce mi‑au acoperit locul de odihnă.
Cât de departe eşti? Simt mirosul ploii, mirosul tău de bărbat tânăr,
Când ne-am ofilit, da, când ne-am ofilit, macii muriseră înecaţi,
înecaţi de ploaia cu care picioarele şi trupul tău am spălat, le-am spălat,
aşa cum am strâns toţi macii şi pe piept ţi i‑am aşezat
Părul tău, a fân mirosea, a iarbă şi mormânt deschis, când au murit
toate acele flori, da, atunci când au murit, drumul nostru nu era decât o
aspră cărare, stearpă şosea, arsă de soare
Cât de departe zboară aceşti maci?
Printre tulpinile lor firave, privirea‑ţi, nevăzute culori, ochii ca
nişte curioase salamandre, haide, vino o dată, măcar o singură dată, cu
tot cu umbra ta, cu ea cu tot să ascundem curcubeul.

Pe urmă… Nicăieri nu s-au văzut mai bine culorile toamnei, umbrele cocorilor peste macii adormiţi la zenit. Apă ne-am oprit să bem la fântână, doar apă ne-am oprit să bem, dar trupurile noastre, bolnave de dor, de dor şi de ele bolnave, s-au tot împuţinat, dăruindu‑se pământului. Eu, eu ca un Sisif îţi voi căra cuvintele
Ca un Sisif...

E a treia oară când Sonia mă priveşte cu spaimă, iar eu îi spun: ne aşteaptă o lungă călătorie, una nesfârşită. Vom vorbi despre tine, despre mine, despre noi, despre Dana, iar în momentele de pauză, time out, vom vorbi despre Dumnezeu.

Prolog
Destinul e tragic. Aşa spun unii, alţii, dar, la fel de bine poate fi şi comic, tragico‑comic.
Film noir 1
Dana nu vine nici Luni. Nici Marţi şi nici Miercuri, iar Joi, hm, joi cu siguranţă are o altă treabă. Vineri, da, vineri, începe weekendul (…) Aşteptarea pare zadarnică, biet nebun, nebunul de mine. Stăteam, stăteam privind cu jind la cerul albastru, un albastru ireal. Deasupra curţii pavată cu piatră şi înlănţuită între garduri cu sârmă ghimpată, zboară, zboară întodeauna 5 păsări, 5 cocori. Cocorii Desenatorului, ei sunt, cocorii Desenatorului… Unde plecaţi, unde zburaţi (…) Demult, demult vroiam să îi spun:
De ce pictezi doar cocori, Desenatorule? Cocorii sunt păsări măreţe şi care ne duc sufletele albite de spaimele vieţii. Le duc, unde le tot duc pe aceste spaime ale vieţii, spaime ale morţii?
Plâng. O privesc stând pe banca făcută din nişte drugi de fier şi cu o blană dintr‑un lemn negeluit, singura bancă din curtea care miroase a clor. O privesc, mă priveşte. E îngândurată: În sfârşit, în sfârşit ai venit, ai venit după mine. Mergem la casa noastră, noi doi, noi doi care nu am avut niciodată vreo casă.
Mai am de luat ceva?, întreb aşa, într‑o doară, doar că privirea‑I mă ocoleşte. Noi doi care nu am avut niciodată o casă. Noi doi, niciodată trei. Gândurile cad în ţărână şi se transformă în cocoloaşe de lut.
Cine ţi‑a spus ţie, cine ţi‑a spus ţie că nu vin după tine? Cine? Parcă ar râde: Dana, Dana care nu vine nici Luni! Nici Marţi şi nici Miercuri, iar Joi, hm, joi cu siguranţă are o altă treabă. Vineri, da, vineri, începe weekendul. Dana nu va veni vreodată… Niciodată…
Ridic rucsacul uriaş, plin de tot felul de lucuri. E atât de uşor, pare că, cineva a anulat gravitaţia. Doar iubirea şi gravitaţia transced timpul. Pe cerul albastru, un albastru tot mai închis, mai oţetit, trei cocori. Zboară trei cocori (…) Noi 2 niciodată 3

Film noir 2
Într‑o casă din chirpici, din lut şi carton, între haine şi copii duhnind a murdărie, a ploşniţe. O casă ce sta într‑o rînă, într‑o camera fără geamuri, la marginea unui pat, o însăilitură dintre o canapea veche şi plină de ploşniţe şi scînduri pe jumătate putrezite, am aflat-o pe Sonia.
Murdară ca vai de ea. Mirosea a şoareci şi ploşniţe strivite: Păpuşa a de pe vremea bunicii mele, îmi spune un puradel ceva mai răsărit. Îl cheamă Rafael. E murdar, miroase a stătut, dar părul lung e de un negru sidefat, iar ochii, ochii sunt de un albastru neverosimil.
Da, da, de pe vremea bunicii tale, a bietei Ghizy, îmi aud gîndul…
– Vezi, vezi tu Sonia, Soniecika, uite cum ne-am reîntâlnit! Noi doi, cândva trei, noi doi acum, ca nişte oameni mari! 
– Oamenii mari sunt trişti. Sunt trişti, descumpăniţi, suferinzi şi ignoranţi!
– Nici păpuşile nu sunt mai bune!
– Păpuşile nu au suflet, nu au inimă. Ele sunt reflexia emoţiilor, stărilor sufleteşti şi răutăţii micuţelor lor stăpâne.
Trick or treat! Ne daţi, ori nu ne daţi… Aşa o fi, Sonia, mda, aşa o fi, doar că…
– Iar, atunci când micile stăpâne se fac mari, ajung domnişoare, dar rămân mici la suflet şi goale în inimi, atunci, atunci când iau în stăpânire şi alte suflete, păpuşile devin geloase. Devin geloase, habotnice în neştiinţa lor de-a înţelege sufletul fetiţei devenită femeie
– Sonia, Sonia, oamenii mari mai şi mor, păpuşile niciodată
– Toate păpuşile mor! Mor odată cu fetiţa ce se transformă în femeie. Femeile nu au nevoie de păpuşi, ele au alfel de nevoi
– Doar Dumnezeu poate ignora moartea
– Spui tu, filozofule: Doar Dumnezeu ignoră moartea. Eu am mai avut puţin noroc, iar tu dreptate. Pe mine m-a luat Ghizy, după ce Ea m-a aruncat între vechiturile din pod. M-ai blestemat, omule. După ce ai plecat, după ceva timp, am început să te înţeleg: ai rămas fără inimă, fără suflet. Ea ţi‑a luat tot. Erai o păpuşă, o biată păpuşă aruncată la gunoi
– Mulţi ani am fost o păpuşă, un trup al cărui minte era bântuită de fantasme, de spectre
– Un biet suflet rămas fără ochi, fără gură, fără mâini şi picioare
– Am fost, sunt şi cum nimic nu se mai poate schimba…
– Da! Acum fă ceea ce trebuie să faci. Eliberează‑mă
– Bine! E timpul să ne despărţim… Adio, Sonia… Hai să cântăm, Sonia:
– Două păpuşi se legănau pe o pânză de paianjen, Dar pentru că,
suflet n-aveau a mai venit un ștreang… de pluş
…Bătrânul ridică ciocanul. Bucata dură de oţel de la capătul cozii din lemn de fag, sclipi ciudat în lumina stranie a asfinţitului: o mare de maci ce se topea în negrul etern al nopţii. Zgomotul făcut de porţelanul zdrobit era unul sec: bucăţi din cap, din ultimul ochi, albastrul acela se prefăcea sub loviturile nemiloase în bucăţele tot mai mici, mici de tot şi care zburau în toate părţile – nişte păsări mici care şi‑au pierdut capul-compas. Pretutindeni le vezi, le auzi, cum cad pe parchetul vechi: uite, uite aici o parte din umeri, din cap. Pieptul se fărîmă mai greu, în două bucăţi ceva mai mari. Din braţe, din degetele Soniei, aşchiile sar în toate părţile.
– Ruheeeee
Mai lovi o dată şi încă o dată
– Ruheeeee
Niciodată odată, niciodată împreună. Un fel de tragere pe roată.
Din căsuţa sărăcăcioasă, din spatele uşilor şi geamurilor larg deschise, zgomotul porţelanului zdrobit este cotropit de o muzică liniştită. Un pian din care curge Tăcerea lui Beethoven a lui Cortazar…
S f î r ş i t
martie 2017 – octombrie 2020
Bistriţa‑Bârgăului

---