Sau poate e mai degrabă o ușoară melancolie? Reverberație a unei întâlniri spre care fiecare și-a proiectat speranțele diferit, dar impactul reținerii, întâlnindu-se cu reținerea impactului au deturnat (posibil) efectele bumerangului?...
Nu e viața toată un permanent "horizontal scroll", o defilare de secvențe orizontale în căutarea hazului care să ne salveze de aduceri aminte incomode? Prea puțini au tendința să facă scroll-ul pe verticală în viața de toate zilele, poate ocazional, la ananghie sau de văzul celor pentru care ne schimbăm cu dexteritatea moștenită și dobândită, măștile performării.. de unde și gestul surogatului tehnologic ... Simbolul Crucii nu e o juxtapunere de gesturi orizontale peste cele verticale, chiar dacă ne place să estetizăm semnificația ca o altă (a câta, oare?) justificare epistemică. Iartă-ne, Doamne, atâta s-a putut!
Marea lecție lăsată de aruncătorul bumerangului în jurul oglinzii rămâne totuși redefinirea PRIETENIEI, valorizată pe scara care contează - și scările care contează sunt întotdeauna verticale! - cu aceeași unitate de măsură ca EXIGENȚA. Prietenia ca oglindă eminamente avantajoasă, în care filtrele amiciției conjuncturale estompează rana care sângerează în folosul machiajului de orgoliu și al curtoaziei protectoare de sensibilități, nu ne vindecă de (auto)suficiență, nu ne scapă de durere, ci ne acoperă sufletul temător care scâncește uneori în creație cu aburul morfinei paliative. 
 Scrisul e REPREZENTAREA noastră, adică, asemeni fotografiei, o "prezentare" (prezență) ce persistă și după plecarea sursei care a generat-o. E un fel de trecere de la imanență la transcendență, prin "prezentarea" spre interpretare, celor dispuși să se oprească atent, a gândului imanent generat de sursă/autor.
Impactul (obsesie recurentă, se pare... nu e  oare recursivitatea o rutină care-și așteaptă defectul ca să evolueze?...) pe care persistența îl are asupra mediului înconjurător nu mai e sub controlul nostru, ceea ce e bine, altfel fiecare gând mai conturat și mai obraznic ar deveni ideologie... așa că datoria celor care contează, după părerea mea,  este să continue să conteze, iar datoria noastră, a celor care căutăm andreaua din ochii altora în carul cu iarbă artificială patinată să miroase-a fân, este să ne șlefuim priceperile deslușirii în a separa bobul de neghină... 
Aferim de ne-efemer! că fără palmele destinului, care trece ca trenul prin gara fără șine spre no-man-land, ne-am complace toți în conjugarea receptivului la toate timpurile... am deveni consecințe ale impactului (iarăși?!) pe care aleatorul-bine-temperat din cotidianul care ni se întâmplă le transmite fiecărui nerv al sensibilității fiecăruia... și câte bordeie, atâtea ”obicee”... și-atunci să te vezi vâslind pe contrasens în derizoriu... 
Într-o penurie de finit, în ”chaise-long”urile imortalității, am recupera ipotezele teleologice atât de previzibile ale Universului. Fie ne-am răci sensibilitățile până la decuplarea de comunicare, am deveni autosuficienți și conectați doar la oglinda mioapă a sinelui – inserați interfețele tehnologice -, deraind de la orice inițiativă a pasului ca mijloc de înțelegere... fie ne-am învălmăși cu toții buluc spre ideologiile cele mai strălucitoare – tehnologia neonului va suprima oricând licărirea stelei care de-abia răsare – și astfel ne-am ciocni măștile confuziei, rănindu-ne, până la urmă fatal, cu colțurile ruginite ale paradigmelor încăpățânării. Nu înainte de a ne deversa supurările scăpate de sub control pe cei veniți din direcția opusă, acuzându-i cu meschinăria insinuării care nu se cere demonstrată... 
Să ne bucurăm așadar că suntem limitați, efemerul e o schismă ideologică, ne deturnează de la parcurs, ne suspendă pășirea și ne îndeamnă la resemnare. Dincolo de limita de atins, nici Universul nu-și mai face iluzii...
Moartea fluturelui intră la efemer, dar zborul lui, nu!
Refugierea în imaginar trebuie, cred, înlocuită cu retragerea periodică în reflecție, unde imaginarul devine unealta de calibrare și translatare în limbajul interior al putințelor fiecăruia, ingredientul care dă gustul rețetelor care ne asaltează zilnic papilele tot mai iritate ale hedonismului de cursă lungă. 
Am auzit undeva despre un enoriaș care se ruga de prea mult timp cu fervoare la Dumnezeu să-i arate calea în viață... La un moment dat se aude o voce exasperată din Ceruri: da' mai folosește-ți imaginația, omule!!!... 
Viața nu e algoritmică, dar algoritmii sunt printre noi. Să folosim așadar obsesia fluturelui: ieșirea din algoritm, mă rog, noi i-am găsit o scuză biologică și îl numim ”crisalidă”... 
Cât despre uitare... eu zic să uităm de ea, n-avem timp. 
Trenuri sosesc în gări peste tot și tot timpul, algoritmul le ține socoteala, dar noi (încă) avem libertatea - ce noțiune tare - să pretindem că ne alegem destinația. 
Gata, tac și mă așez cuminte la coada la bilete... voi continuați să ne lăsați să vă iubim...