Timp de un deceniu, la Bistrița a fost publicată (cu succes!) o revistă aparent uitată, aparent – pe atunci internetul încă nu domina existențele noastre efemere în maniera absolută din prezent, telefoanele încă nu ne ocupau mâinile si mințile, aveai timp de o cafea și deschideai cu plăcere gazeta, unde mai pui că era permis să-ți aprinzi trabucul, pipa sau țigareta fără să fii
nevoit să fugi cu ele în uliță, vremuri arhaice, chiar dacă ne despart doar vreo trei decenii. Viața ‘pe repede înainte’ ne-a schimbat năravurile, gusturile și până la urmă ne-a schimbat și pe noi, suntem alți oameni, cu greu ne recunoaștem în cei de odinioară. Facem ce facem și tot pe Facebook ajungem, acolo e toata lumea, un fel de Valea Prahovei în weekend, vrei, nu vrei, e musai să stai în trafic unde cel mai bun lucru pe care poți să-l faci e să înjuri cu nesaț, să nu te sufoci cu nervii proprii.
Cu atât mai plăcut e să faci o mică, foarte mică drumeție în timp, chiar dacă mașina timpului e doar o sală de lectură la subsolul unei biblioteci, o piramidă unde se păstrează lucruri și fapte pe care nu le găsești pe internet, iar eu am în acest moment impresia că sunt pe cale să comit un act de trădare, venind tocmai în lumea rețelei veșnice și ubicue cu pagini din lumea idilică de odinioară. Nostalgie de bătrân ramolit, vor zice tinerii care n-au apucat acele vremuri, doar poveștile despre ele, când horror și când science-fiction, pentru că niciodată nu se minte mai mult decât înainte de alegeri, în timpul războiului și după vânătoare. Pentru cei care au avut șansa (sau neșansa?) biologică să apuce acei ani, câteva pagini îngălbenite pot însemna o frântură de viață, pentru unii chiar un capitol, chiar unul important, care le-a așezat destinul pe un anumit făgaș. Cu timpul a dispărut și hârtia, și fagașul și multe altele, am rămas cu ecranul pe care îl privim toată ziua și nu mai are importanță ce ne spune ecranul, oricum până mâine se schimbă toate, uneori nu mai au răbdare până mâine, se schimbă până diseară, sau din oră în oră, iar nouă nu ne rămâne altceva mai bun de făcut, dacât să închidem ochii și să visăm cum eram noi când Badea Vasile Dâncu din Runcu Salvei mai avea și cal, si carabină… Se plângea un actor de o doamnă care mânca ‘șaorma cu de toate’ în timpul spectacolului, dar telefonul care sună pretutindeni, la teatru și la biserică, poate chiar și în mormânt, dacă procedăm ca faraonii și îngropam mortul cu telefon cu tot… Încă nu știu dacă voi continua această incursiune în irealitatea imediată, pe umerii mei stau mulți sfătuitori cu aripioare sau cornițe (depinde de apartenență) și îmi șoptesc îndemnuri contradictorii din care
eu încă nu am decis ce să aleg. Probabil nu voi alege nimic, oricum nu contează ce aleg eu, internetul îsi va face treaba, scrisoarea a ajuns în sticlă, am pus dopul, am aruncat-o în valuri, de aici încolo nu mai sunt stăpân pe soarta ei…
Damian Spătaru
RO50 BREL 0005 5304 1232 0100 este contul la care pot contribui cei care doresc să sprijine Noesnerland 2.0 / După un an și ceva, e cazul să facem un pas înainte. Mărimea pasului depinde de fiecare. Mulțumesc.
Leave a Reply