Dacă e marți, e Cordoș…(15)

Dacă e marți, e Păpușa de porțelan: Așa începe boala… Boala, boala cea mare, puțină dragoste, ceva mai mult socialism.

Nu vă mai spun. Recunosc, pregătisem altceva, dar, poate rămâne pe după ca,panie. Episodul 2 dintr-un mare episod al vieții, atunci când a început totul:  Cu o umbră mică, cumva îndoliată, o umbră mică, o femeie leșinată de căldură pe trotuarul mirosind a catran, leșinată la câțiva pași de de gara cu un singur peron.

Prin Combinat nu găsești întodeauna că socialismul e benevol! În dragoste e la fel, doar că dragostea e ceva mai egoistă, dar fiind vorba de noi, de o proprietate comună, de viață la comun, socialismul  ar putea fi, de ce nu, prima sau ultima treptă a iubirii, ultima mai precis, că doar nu zice degeaba Codul Familiei cum că familia e celula de bază a întregii societăți, a societății noastre socialiste multilateral dezvoltate. 
Așadar, când ajungi aici, așa cum ajungi în cele din urmă la finișul unei excitante excursii, devii celulă, conglomerat de ADN, o bacterie, un virus, ce se poate divide.
Diviziunea muncii. Plusvaloarea... Da, Mda, tu Dana, dacă nu știai îți spun că la Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de muncitor şi salariul de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca forţa de muncă să se reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru pentru a-şi produce echivalentul salariului său de subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte patru când muncitorul produce în continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în schimb.

Așa e și în Combinat. Ciudat, ciudat de tot să îți amintești de Marx în timpul unui film Indian. Cu siguranță că era un film Indian, poate ”Prietenii mei elefanții”, ”Vagabondul, Avaramu”, era un film indian  pentru că în sala, un fel de disproporționată, de dizgrațioasă peșteră, gaură de vierme, erau foarte mulți colorați, de parcă, hă, hă, hă, coborâse lângă mine toți actorii ăia din filmul Indian. Pe unul dintre colorați, îl cheamă Sandokan, dar nu e tigrul Malaeziei, filmul, indian, color și el, Boolywood, he, he, și cântau viitorii romi, ăia, țiganii, mulți și mari cântăreți, puteau, cumva să fie niște Maeștrii cântăreți din Nurnberg, doar că nu e Nurnbergul german, e cinema ”Victoria”, locul unde se plânge, se râde, acum se plânge, se cântă… Mda…

Karl Marx și Isus Hristos! Inspirat Marx ăsta, inspirat de Talmud, de ceva din trecutul lui, să adapteze cea mai cucernică religie a lumii nevoilor socialismului. Cumva, politrucii aveau nevoie de Isus, de Hristos, de un motor, cineva trebuia să ambaleze poporul să meargă el, încolonat, trec rânduri, rânduri, muncitorii, sub steagul tot desfășurat, e steagul marilor victorii de partid înălțat.

 
Așa începe boala... Boala, boala cea mare, puțină dragoste, ceva mai mult socialism. 
Așa a început totul. 

Cu o umbră mică, cumva îndoliată, o umbră mică, o femeie leșinată de căldură pe trotuarul mirosind a catran, leșinată la câțiva pași de de gara cu un singur peron. Un singur peron și, care e întodeauna de ajuns. Nu ai nevoie de două sau chiar de vreo trei trenuri să pleci. Asta, pentru că pleci o singură dată și cu un singur tren.

De un singur tren, de un singur peron. Plecările sau așteptările  nu au nevoie de prea multe lucruri. Trenurile vin și pleacă. Ele nu știu și nici nu așteaptă pe nimeni. Nici măcar pe cea care mi-a aruncat umbra, biata mea umbră, o monedă de cincizeci de bani pe care  o arunci unui cerșetor. Nici pe ea, pe Dana, nu o așteaptă trenul. Poate, poate ăsta ar fi unul din motivele pentru care a fugit.Un alt motiv, principal de-altfel, era eu, eu cel care privea cu interes la trotuarul murdărit de umbra ei mică și nu se dădea dus de acolo. Unde să pleci, dacă nu ai avut de unde veni?

Măsurăm pașii. Pașii care despărțeau banca pe care stăteam de stația de autobuz și de intrarea în gară: 15 și încă 15, mai poți adăuga încă 5 până la ușa glisantă. 

35 de pași.

An după an să măsori cei 35 de pași. Așa am început să plăsmuiesc umbra, să-i refac fiecare atom, fiecare colțișor întunecat, locul unde se putea intersecta viața și moartea, orgolosiul Domn al lui Moise și taciturnul Părinte al lui Hristos. 

Așa am deschis și magazinul: Unul cu vise despre carne și trupuri, unul deschis special pentru Ea, dar și pentru celalalte femei din viața mea.

Trenul a fluierat de două ori, să fie de trei ori, gândul meu nu a zburat spre bietul don Pietro, San Pietro, ci la Ea, la Ea a zburat, așa cum a făcut-o și în anii care au urmat. Au urmat, unul după altul au urmat. Unul pentru toți, toți pentru unul singur. Din trenul  care se îndepărta de gara rămasă în soare asemeni unei găoace de ou spartă de puiul de crocodil, strivind aerul ce juca peste șinele supraîncălzite de căldură, nu văd nici o mână care să îmi spună ”la revedere”, nu văd nimic, iar, până la urmă: de ce să îmi facă cu mâna? Pentru ce, atâta vreme cât dacă  nu știi de ce ai venit, cum să pricepi încotro te îndrepți (…)

(…) În acel moment, umbra se dezlipi de pe caldarâmul spart și mirosind a catran, cumva a urină, a amoniac, și, așa mică cum era, îmi sări într-unul din buzunarele de la spate ale blugilor, unde se cuibări între niște cute.

Acolo, de fapt, a început totul! Umbrei îi făcea bine între cutele buzunarului. Chiar și acolo, la buzunarul de la dosul pantalonilor de cowboy amărât, zilier la cine ce știe ranch pierdut în uriașa preerie, da, chiar și acolo, se simțea încă prezența Danei, ea, umbra a început a se hrăni cu bietele amintiri, așa cum se hrănește toamna cu rămășițele verii, cu verdele acela de sfârșit de august, istovit, strivit, obosit ca o lacrimă, un verde năclăit de amintirea unei veri cu un soare albit de căldură. 

Acum, umbra amintirii tale miroase a toamnă. Miroase a toamnă, așa cum plutea peste orășelul de pe Târnava mică, izul acela de catifea veche într-o încăpere neaerisită. Orașul tău, orașul tău peste care, în care, mirosea întodeauna a fum, fum ce tapa cu inflexiunile lui alb-roșiatice cerul tot mai plumburiu.

Miroase a toamnă! Un aer închegat, sângeriu, frunze arse  ce caută iluminarea în absolutul lui Budha Dharma. Umbra din buzunar îmi dă ghes. Mirosul de toamnă îmi aduce aminte de tine, de trupul tău, de camera ta, de acele lucruri învelite în catifea, arse și multe amintiri. Poate, poate așa îți mirosea părul, a chimicale, un iz de sulf, cumva amestecat cu o nuanță de iz de struguri culeși din viile de la Jidvei.  

În acea zi, ziua când ți-ai aruncat umbra pe caldarâm, noi, așa cumva spus noi, devenisem o fetidă amintire, un univers cu lumini ștrangulate în amurg, frunze mari de vița-de-vie ce cad, una câte una peste boabele de struguri mari și moi. Moi și fleșcăiți, așa cum era sânii tăi, chiar dacă erai frumoasă și aveai 19 ani.

13 iulie

Cumva om ajunge și la Trieste ăla... Cumva... Doar că nu am mai ajuns niciodată

Erai frumoasă și aveai 19 ani. 

Ce de lume aruncată între negre zăpezi, ce de umbre, ce de lumini. Ochii tăi verzi, uniforma mea verde, o lume a smârcurilor, a unor adânci și înșelătoare ochiuri de mlaștină. Nu știu ce mi-a venit în prima scrisoare să îți povestesc despre toamnă, mai ales că era vară , chiar pe la mijlocul lui iulie, 13, o dată în calendar ca un fel de gură a unei amibe plină cu dinți mici dar ascuțiți, o gură care mestecă, încet-încet biete vietăți, o gură care trăia între picioarele păpușii tale de porțelan. Era îmbrăcată într-o rochiță de țărăncuță de Jidvei, acolo, la castel, la cramele cele mari și, unde am fost în aplicație.

După ce tot ne-am jucat de-a incendiile la cramă, după ce tot am întins și strâns furtune, tip B, luptându-ne cu imaginare flăcări, cât mai ales cu numeroase licori bahice, ți-am scris. A doua zi ți-am scris, un fel de aplicație, o altă aplicație, o continuare tactilă, vizibilă a lungilor noastre convorbiri telefonice, mult prea lungi, interminabile, singura martoră a acestor convorbiri fiind doar păpușa ta. Păpușa ta cu ochii ei oblici, aproape o gheișă, O Doamne, o gheișă îmbrăcată ca pe Târnave, dar o gheișă cu un singur ochi valid...

Nici acum nu știu dacă ai înțeles ceva din toamna înmiresamată de care își scriam, mai ales că era jumătatea lui iulie. Mai bine, mai bine, așa, pentru tine, dar mai ales pentru mine, ar fi trebuit să îți mulțumesc pentru țigări două pachete de ”Carpați fără filtru” și unul de ”Snagov”, 3,25 cu 3,25 plus 9,50, așa vreo 16 lei. Atunci, mda, atunci, niște lucruri speciale, un joc cu bețe colorate, acel joc de copii cuminți duși la cămin, doar grădinița e altceva, știi, , ”Trenulețul veseliei”, așa, cumva, acele secunde, acela țigări mi-au schimbat viața, mi-au schimbat destinul.

Lumea mea de până atunci se prăbușea. Venise crepusculul, iar eu habar nu aveam, nu știam, nu știam că viitorul nu este decât o sumă de acțiuni prezente, altfel predictibilizate. Dumnezeu se insinua încet în lumea mea mică, intra odată cu tine într-un univers unde nu fusese niciodată. 

Atunci, în acel iulie, am făcut cunoștiință cu lumea seralistelor care sună pe 981, fetele care sună la pompieri. O lume a cuvintelor multe, mult prea multe, dar a faptelor puține, dialoguri, frânturi, fracturi audio de viață, una care se consumă în nopți prea lungi și în zile prea scurte.

”Vorbesc de la Poștă!”, așa mi-ai zis, de parcă vorbeai de pe Marte, unde erai în misiune. Sigur că te văd, vorbești de la cabinele exterioare, doar îmi faci cu mâna, iar din centrală se vede totul.
Absolut totul, fată… 
Pe 981 să nu mai suni, da, pentru că pe 981 sună antemergătorii morții, e așa cum ai suna la un fel de morgă, o morgă cu oameni încă vii. Acum însă, acum știu că ai sunat foarte bine, pentru că știai  exact anul, luna și data la care am să mor, sufletul meu își va da ochii peste cap iar inima va deveni o urnă. Din fericire pentru tine, singurul om care își mai amintește de toate acestea sunt eu. Doar eu mai știu cum este să rămîi fără de tine!

Țigări, da, da, așa e, aveam nevoie de țigări. Pe atunci fumam, fumam
 ca un șarpe, dar, nici acum nu știu de unde au scos-o asta cu șarpele. Era ceva în Biblie, niște sfaturi pentru creștini. Dumnezeu lucra prin oameni, cum ar spune neoprotestanții, mda, lucra: să fiți curați precum porumbeii și vicleni ca șerpii. Nu știam despre asta, încă, dar Dumnezeu știa că ne vom cunoaște, ceva mai târziu. Eh, grea lucrătură, țigări de 16 lei, cât e acum un pachet de slimuri, țigări de 16 lei, de la debitul de lângă frizerie și încă vreo două țigări, rest. Două, doi, noi doi, rest, un rest mic și neînsemnat, așa cum viața dă restul de la tot felul de iubiri.

Dana, Dana, rest de la Loredana per me, ceva cântec, poate a lui Gianni Morandi de prin 65 sau 66, așa mi-ai zis că te cheamă, cu vocea ta zglobie, veselă, jucăușă, poate că era așa, poate că, acum, acum cine mai știe?....

PS: Ce am promis, rămâne promis. Marțea viitoare este încă campanie, așa că, voi mai trimite bucăți din roman: PĂPUȘA DE PORȚELAN

---