Re(țe)a

La început te enervează gesturile mici. Le vedeai și înainte, poate ți se păreau drăgălașe sau cel puțin le ignorai. Acum te enervează, pur și simplu. Atingerile sunt tot mai rare și cu dedicație, o atingere cu mâna pe braț, o atenționare urmată de o indicație mută cu degetul: dă-mi și mie sarea. Fără te rog. Sărutările sunt cu buze reci, seci, fără niciun îndemn, un ritual pe care nici nu știți de ce-l mai păstrați. Nici nu mai știți cum era când aveați fluturi în stomac care vă făceau, de la un simplu sărut, să rupeți hainele de pe voi, să vă iubiți ca nebunii, fără să vă pese de vasele nespălate, sau de cămașa care trebuie călcată pentru mâine dimineață, fără să vă pese de nimic. Mi-e foame, spunea unul dintre voi la un moment dat și râdeați, pentru că în afară de pâine și unt nu aveați nimic altceva de mâncare. Tu făceai ceai în timp ce glumeați și vă sărutați din două în două minute, ea, cu părul vâlvoi și cu un zâmbet dulce pe față, ungea feliile de pâine cu unt și mâncați amândoi cea mai delicioasă cină din lume. Dar fluturii aceia au murit de mult. Patul a devenit, în timp, prea îngust pentru amândoi, deși între voi ar mai putea dormi, cel puțin, un om. Vă spuneți noapte bună, dar nu mereu, uneori ea se preface că doarme, fără atingeri, fără îmbrățișări. Nici nu mai ții minte cum era când o țineai în brațe o noapte întreagă, când dormeați îmbrățișați. Nici nu mai ții minte. La un moment dat invoci o migrenă, sau un sforăit și te muți pe canapea sau, dacă ai noroc, în alt dormitor, de unde nu te mai întorci niciodată în patul lui. Ea s-a îngrășat, arată ca un caltaboș în orice pereche de pantaloni, râgâie dizgrațios, el a făcut burtă, se scobește în nas și flatulează nestingherit. Te enervează dacă apucă dimineața înaintea ta la baie. Deschizi ușa aproape urlând, hai odată, apoi intri peste ea în timp ce se fardează, dar nu o privești, îți vine doar să-i spui că arată ca o paiață. Și râzi în sinea ta. Te enervează. Te enervează că face duș și cântă, fals, cum a cântat întotdeauna, dar atunci râdeai, sau intrai lângă el la duș și cântați împreună, fals, dar râdeați. Acum aștepți tot mai nervoasă, apoi urli, hai odată, intri peste el în timp ce se bărbierește, dar nu-l privești, te întrebi doar de ce se îngrijește atât în ultimul timp, poate are o amantă și abia atunci îl privești și râzi în sinea ta, bucurându-te de necazul alteia. Uneori te întrebi cum era când nu puteai să mergi pe stradă fără să o ții de mână. Te întrebi cum era când săreai în brațele lui când vă întâlneați și el îți zâmbea de cum te zărea. Cum era când clipele în care nu erați împreună păreau o tortură. Uneori te întrebi ce cauți lângă ea. Ce caută el lângă tine. Te întrebi. Și-ai vrea să dispară. Și-atunci intri pe rețelele de socializare, unde ți-ai pus o fotografie care nu te mai reprezintă de mult, sau un avatar, mai bine. Te lauzi cu viața ta perfectă, cu vacanțele tale perfecte, cu familia ta perfectă, cu copiii tăi minunați și perfecți, cu „parentingul” tău ca la carte.  Te lauzi. Sau le urăști pe toate frumoasele, cu sau fără operații estetice, te legi de fiecare cuvânt și dai replici tâmpe, răutăcioase la fiecare poză, comentariu sau postare cu și despre ele, pentru că crezi că ele sunt fericite, sau nici nu mai contrează, atâta timp cât tu nu ești. Sub protecția anonimatului, nimeni, absolut nimeni nu știe cine ești. Ești frustrat. Fără să amintești că ai o nevastă, sau copii, ai poze doar cu mașina ta, spui puțin, foarte puțin despre viața ta, minți, crezi tu, elegant, te împrietenești cu o tânără, este cu trei ani mai mare decât copiii tăi, îi trimiți floricele și inimioare, mesaje roz de bună dimineața și de noapte bună, o iubire virtuală, pe o rețea de socializare, pentru tine, cel care nu exiști, care nu ai existat niciodată. Intri pe postările altora și comentezi furibund, îi înjuri, fără să alegi, pe toți la grămadă și pe fiecare în parte, pe orice subiect, la orice comentariu, îți verși toate frustrările, îți verși năduful și ura. Ura. Te trezești într-o dimineață și nu mai știi care dintre vieți este cea pe care o trăiești cu adevărat. Cea reală, care oricum nu-ți place, sau cea virtuală. În dimineața aceea când ești la cafea, singură, în liniștea casei tale goale, realizezi că nu mai ai o viață la care să te poți întoarce; nici nu mai ai la cine, toți ai tăi, acum, sunt virtuali.