Drumurile recunosc pașii poetului

Prietenului și tovarășului meu de boemă, Traian Furnea.

Prietenul meu, Traian, tocmai a primit un post

​       de șef la prezentarea grafică a unei mari întreprinderi de stat,

​             adică avea grijă să fie portretele cui trebuie unde trebuie,

​                    culorile să fie proaspete,

​                            iarba să fie verde, dacă nu, trebuia vopsită,

​                                    și o dată pe lună să trimită la Steaua Roșie, ziarul local,

​                                           anunțul cu: vindem ce producem, 

​                                                     ce producem și cum vindem sau angajăm.

Un post bun, călduț, era șef peste sine însuși, fiind singur în birou,

​      un birou mare în care neastâmpărul avea preț,

​           putea scrie poeme și scria sau mângâia nimicul

​                  imitând o demolare blândă.

Un post primit cu PCR, adică pile, cunoștințe, relații,

​         Se știa! Adică un privilegiat!

​                   El era, oricum, unul dintre privilegiați, cu sau fără post.

Ce nu se știa era că, Traian, era poet, nu orice poet, unul

​            căruia curcubeul îi adormea sub pleoape, unul

​                       care bea și mânca poezie, dormea, vorbea poezie,

​                                 respira tot poezie.

\- Cel care nu trăiește poezia, dar scrie, totuși,

poate e poștașul, poate sectoristul sau chelnerul, obișnuia să spună.

În plus era și caricaturist, unul special, nu din ăștia la care

​            nici cu praf de râs nu râzi, unul

​                      special, la care neuronul lucra din greu și,

​                                       pe vremea aia, trebuia să-ți frânezi râsul.

Râsul mulțimii era pericolul cel mare pentru

​         Partidul Comunist și guvernul său.

​                 Azi, s-a schimbat doar numele partidului,

​                          iar de râs râdem mai puțin.

A luat primul salar și a plecat.

​            Drumurile recunosc și azi pașii poetului.

Din când în când mă trezeam cu el la ușă.

\- Am venit.

\- Bine. Hai să mâncăm ceva că ai de povestit.

Până făcea un duș și, neapărat, dar neapărat trebuia să-și spele șosetele, mâinile, gulerul cămășii,

​        mania lui,

​              puneam pe masă ce aveam, 

​                     apoi pregăteam să frec un nes.

Uneori scotea câte o sticlă de whisky, direct din inima lui o scotea,

​         și un cartuș de Camel,

​                de cele mai multe ori venea adus de spate, abătut ori trist și 

​                        cu mâinile adâncite în buzunare ca niște rușini.

Dar acum a scos o sticlă de Courvoisier și

​       câteva pachete de Marlboro.

​              Normal. Nopțile aveau să fie lungi, poveștile multe,

​                      râsetele sănătoase.

\- Ce bine că sunt și caricaturist. Băiatul ăsta îl hrănește pe poet,

spunea el, și râdeam.

Apoi povestea pe la câte reviste a bătut la porți,

​         câte i-au deschis, câte i-au luat poeme sau caricaturi pentru publicare,

​                 ori și una și alta.

​                       Din banii primiți, dacă avea și prieteni să-l ajute, supraviețuia.

​                             Azi ar fi murit de câte 3 ori pe zi, ca o prescripție parafată de stat.

​                                 Eram tineri pe atunci, nemuritori, scriam, iubeam și râdeam ca muritorii.

\- Poetul îi hrănește pe toți. Unii recunosc,

Alții nu-și dau seama.