În faţa barului, multă fierbere. Agitaţie. Mesele sunt scoase dinăuntru şi sunt aşezate afară, pe terasă. Încă de dimineaţă, locurile libere s-au epuizat. Găseşti cu greu câte unul, dacă, din întâmplare, se ridică cineva şi pleacă acasă. Şi asta, greu…
-Ce, mă, tot pe comuniştii ăstia să-i votăm? Nu ne-am săturat de ei? Jos burjuii, jos comuniştii! Trăiască țărăniştii!
-Mă Lică, du-te acasă, du-te repede, pănă nu mă enervez! Cine o fost cel mai mare comunist din sat? Nu cumnată-ta? Nu tată-tău s-o dat cu comuniştii şi ne-o luat pământul, obligându-ne să intrăm în CAP? Cum îndrăzneşti?
-Dar Lică nu vrea să audă, nu-l interesează ce aude şi nu are de gând să plece acasă.
În clipa aceea, Gică se ridică de pe scaun, apucă sticla de ,,gârlici’’ şi o ridică nervos, vrând s-o bată de capul ,,inamicului’’.
A uitat că sunt verişori, veri din fraţi.
-Doamne fereşte, sare Vasile, ce, vrei să-l omori, măi omule, să faci puşcărie? Îl apucă de mână şi încearcă să-l potolească, arătându-i cu mâna dreaptă, ieşirea.
-Ce, tu mă scoţi pe mine? Te-ai dat cu ei? Nu mă mir, că şi tu ai fost cel mai mare comunist, activist de partid, pe zona asta. Ne pârai, la judeţ!
Chipul celuilalt se întunecă, de-a binelea.
-Taci, măi, omule, că te strâng de gât!
-Ce, ai crezut cumva că nu ştim ? Comunistule! Pui de comunist!
Nimeni din cei de faţă nu a reacţionat, în niciun fel. Doar musca se auzea, înafara cuvintelor grele ale celor doi.
Oare toată discuţia asta să aibă vreo legătură cu ceea ce s-a întâmplat zilele trecute ?
Ce s-a întâmplat? La el acasă, seara, pe la ora nouă, la geamul dinspre curte, nişte bubuituri înfundate.
-Doamne, tu femeie, cine o fi intrat în curte, în spate, la ora asta ? Mă duc să văd!
Hotărât şi sigur pe el, omul păşeşte spre uşă, ca să răzbată, în întunericul gros.
-Nici vorbă, omule, nu te las, zice femeia, bănuind că poate fi vorba de vreo cursă, întinsă de cineva, soţului ei, acuzat că a fost mare comunist.
Auzise în zilele acelea fierbinţi ale Revoluţiei, despre tot felul de întâmplări.
-Ce, vrei să-ţi dea în cap vre-un nebun, pus de cine ştie cine? Nu vezi câte se întâmplă?
Şi, nu l-a lăsat. Omul nu se temea, ştiind că n-a facut nici un rău, nimănui, niciodată.
Dar poate, femeia are dreptate…
O mai dădea femeia, uneori, pe glumă, că, ce să facă cu atâţia nebuni, care visau şi vorbeau aiurea :
-Îi drept că la voi în grajd este un tun, acoperit cu fân?
-Drept, drept, hai să ţi-l arăt! zice şi trage cu ochiul.
-Da, am mai auzit una şi nu poţi zice că nu-i drept: că aveţi pistol. Că Ceauşescu vi l-o dat!
-O, da, îi foarte drept, numa că pistolul e totdeauna la barbatu-meu. Îl are la el și îl poartă, de-o viaţă! N-ai ştiut?
Aceasta încheie discuţia cu un râs zgomotos, molipsitor. Cei de faţa încep şi ei să râdă…
La nici o săptămână după asta, feciorul cel mic, de nici douăzeci de ani a ieşit seara, în sat, la o bere, ca de obicei. Numai că, după ce s-a ameţit uşor, el, care nu era deloc ,,hârăț’’, se trezeşte în mijlocul unui scandal, pe care nu el îl provocase şi pe care nu avusese nici un interes să-l deschidă.
Printre aburii uşori ai alcoolului, aude ameninţările strânse, repetate îndelung :
-Cine eşti tu? Fecioru’ comunistului? Hai, hai, până afară!
Pe sub masă, ,,gealaţii’’ îşi pregăteau pumnii, încleştându-i.
Da, era adevărat, nici unul din prietenii devotaţi de până mai ieri, nu-l mai cunoşteau.
Ce să facă? Cum să iasă afară? Şi, nu era băut nu ştiu cât…
-Ştiţi ce? se ridică Pavel, musculosul, fostul său coleg. Relu e fostul meu coleg de bancă. Lăsaţi-l în pace! Dacă cineva îndrazneşte să pună mâna pe el, are de-a face cu mine!
La aceste vorbe, pornirile s-au înmuiat, iar Relu a prins curaj să iasă, pe uşă afară.
Colegul lui de bancă a ieşit după el, petrecându-l, spre a fi sigur că nimeni din cei de faţă nu –i va face nici un rău.
N-a uitat vremurile când Relu îl proteja, prin poziţia tatălui, preferându-l, în locul oricărui alt coleg din clasă.
Când amintirile acestea îi fulgerau prin minte, nu doar Gică, ci toţi cei din bar înlemnesc.
Nişte bubuituri grele cad pe copertina barului, lovind apoi uşa şi gardul patronului. În înaintarea lui nervoasă, Gică dă peste o grămadă de bolovani, de care, la început se împiedică. Se întoarce, apucă unul câte unul şi începe să-l arunce după verişorul comunist, care, ieşit din bar, numai cât avu timp să se ascundă după stâlpul gardului .
Zvârrr, zvârrrr, cădea ploaia de bolovani, încercând să-l pedepsească pe cel din tabără adversă.
Noaptea se lasă, împăciuitoare, peste sat.
A doua zi, dimineaţa, lumea începe să mişte, pe uliţă, prinsă în treburile de fiecare zi.
Lelea Măriuţa, soţia lui badea Gică, o femeie plinuţă, îmbrobodită înainte, iese hotărâtă, cu găleata în mână, pe poarta casei. Se îndreaptă spre fântăna satului, cea de lângă casa vărului Lică.
De aici bea apă toată uliţa.
-Auzi, Măriuţă, de azi nu mai iei apă de aici! Să vă faceţi fântâna în curte la voi! De aici, n-ai ce să mai duci apă!
Femeia se întoarce din drum, cu găleata goală. N-ajunge bine în casă, că badea Gică, bărbatu-său, apucă găleata şi se duce spre fântână.
Cine-i Lică, să se teamă de el? Şi, de ce să-l comande pe el?
N-apucă să facă câţiva paşi că îl vede pe Lică, suit pe stâlpul de beton, înalt, din faţa casei.
Nu-i dă ,,bună ziua!’’. Nu-l întreabă de sănătate. Îşi aruncă ochii în sus, la ce lucra Lică.
Ce face? Lipeşte un afiş? Aici, pe uliţă, pe stâlpul din faţa casei lui ?
-Aaaa, porc de om, ce eşti! Îl lipeşti pe Ţapu? Aici, în dreptul casei mele? Cum îndrăzneşti?
-Lipesc pe cine vreau şi unde vreau! Ce treabă ai tu? Ce grijă porţi ?
În clipa aceea, Gică apucă scara, ,,priponită’’ de stâlp-scara lui Lică -şi o pune pe umăr. Porneşte apoi, spre casă. Spre casa lui.
-Dă-te jos, acum, să te văd! Să te coboare jos, prietenul tău,Ţapu! Ăla, de pe stâlp! Auzit-ai? Porc de om ce eşti!
-Dă-mi scara, că te dau în judecată! răsună pe toată uliţa, strigătul lui Lică.
-Ştii când ţi-oi da-o? Când m-oi sătura să te văd acolo, cu Ţapu tău, cu tot!
Şi, când îi cobori, n-ai decât să vii şi să-mi aduci banii ce ţi i-am dat împrumut, ca să-ţi cumperi vacă. Să ai ce mânca şi tu, şi copiii tăi!
-Eu comunist, tu ţarănist…
Să te împrumute partidu’!…Nemernicule !
Ce importantă e politica ! Cum am putea trăi, fără ea?
-Auzi, mă Cristi, proştii ăştia se bat din politică şi ăia din Parlament, se împacă, pe uşa din dos. Nu-s naşpa, amândoi?….completează cei doi copii ai vecinului, ce treceau pe stradă, cu bicicletele….
Eu stau puţin pe gânduri, încercând să înţeleg ce înseamnă cuvântul naşpa. Nu-l cunoșteam !
Nösnerland 