– “Of, numai de Crăciun nu-mi arde… Ce obosită mă simt, de-abia aștept să ajung acasă!” zise asistenta descheindu-și în grabă halatul alb și trăgându-și nasul cu ciudă. “Direct în pat, nu-mi pasă de musafiri și chefuri… Cred că răcesc iară printre bășinoșii ăștia de moșnegi și babe, dacă unul nu tușește, celălalt strănută… of, bani puțini să-i înduri pe toți cu mofturile lor”… mai zise, înainte să-i dea colegei care venise să o schimbe pe tura de dimineață caietul la semnat.. “Uite aici, nimic important azi-noapte, 12-le a dormit ca un bursuc noaptea asta, nu știu cum, zău…14-le a vărsat cina pe la 2 noapte, a trebuit să-l spăl din cap până în picioare ..și 19-le tău dragă a plâns ca un copil iarăși, cred că îi e dor de tine.. ia să vezi de-l dezmiardă, să simtă și el că au venit sărbătorile”.
– “Lasă-l tu, că măcar e blând și nu ne face zile fripte ca alții, mai plânge, se mai uită pe fereastră, vorbește în dodii și tot mâzgălește prin caietul ăla al lui…”
Dacă ar veni mai aproape, off, dacă ar veni mai aproape… cum stă ea acolo cu ia aceea albă, cu mâna gingașă rezemată de copacul din grădină.. uite-te la ea cum îmi zâmbește de frumos… mie îmi zâmbește așa de frumos… off, atunci încă nu ne cunoscuserăm.. era pe timpul când timpul nu venise încă… off, Doamne, trebuie să scriu asta în caiet… unde mi-am pus caietul? …off, caietul…
– “Bună dimineața, craiule! Ce cauți jos din pat? Vrei să-ți iasă perfuziile iară și să te înțep ca pe un arici? Hopa sus, vai de capul tău, ești mai ușor ca o găină, ar trebui să mai înghiți din zeama aia de la prânz, nu poți să te hrănești numai cu injecții.. dacă ai mai avea măcar vreun dinte, păcatele tale.. stai liniștit, te acopăr acuma… Ce spui? … Caietul? … Lasă-l în sărăcie de caiet, mai stai acolo în pat, să apuc să-i văd și pe ceilalți.”
Am știut că vii, iubita mea dragă, am știut că o să vii mai repede din grădină… ce mult ai stat… of Doamne, ce mult ai stat în grădină… ce frumos mi-ai zâmbit toată ziua.. de acolo, din grădină… cu ia aceea albă… pe vremea aceea nu vorbeam, nu ne știam limba.. doar îmi zâmbeai de departe… cuvintele le-am născut mai târziu când ni se iubeau gândurile… of ce frumoasă ești… trebuie să scriu în caiet ce frumoasă ești… unde mi-am pus caietul?…
– “O clipă nu pot să te las singur, uite ce-mi faci acuma?! vrei iară să-ti dau prafurile alea să te liniștești? O să plângi iarăși ca un copil nealăptat toată ziua și o să-ți mormăi fanteziile la pereți, dar zău că mă superi dacă nu te potolești, ți-am zis că vin să stau cu tine, doar să-i văd pe restul, că nu ești singur aici! Au venit sărbătorile, ne vin aparținătorii să ne colinde, măi flăcăule, și la tine iarăși nu vine nimeni… Hai, ridică-te și stai rezemat pe pernă, tot te umpli de vânătăi pe spate dacă te tot lovești de pat, încet să nu-ți iasă perfuziile, țineți capul drept, uite-te la mine, așa, vai mogâldeață, mai ai o vineri… dar uite ce frumos știi să zâmbești cu gura aia fără dinți și cu trei fire de păr în cap… Oare ce-ți trece prin mintea aia pierdută?”
Iubita mea… așa te vreau… aproape de mine… să-ți văd ochii aceia blânzi de căprioară… buzele calde și atât de dragi….azi ai stat în grădină mai mult ca de obicei… nu ți-a fost rece, în ia aceea subțirică?… uite aici, hai de te învelește cu pătura mea… să nu răcești… aici e frig … aici, la noi, nici frigul nu te iartă… of.. ar trebui să scriu și despre asta în caiet… poate mă mai încălzesc puțin.. dacă mi-aș găsi caietul…
“- Uite la el, așchimodie, vrea să vă bage în pat lingă el, doamna asistentă, – chicoti infirmiera din spate, aciuindu-se pe nesimțite – nici nu știe că trebuie să-l schimb, nu mai poate face nimic, se scapă pe el și plânge toată ziua, bolborosește pe limba lui, nu știu ce zice, că nu e de prin părțile noastre, nimeni nu prea știe de pe unde e, vai de capul lui, ce ți-e dat să ajungi – decât așa, eh…”
Bine că ai venit lângă mine… frumoasa mea… îngerul meu iubit… uite, au venit cu toții să ne pregătească bagajele… mai e puțin și plecăm… da, scumpa mea dragă… amândoi vom pleca… acolo nu e așa frig… o să vezi… acolo nu e așa cald… o să vezi.. să ai doar răbdare și încredere…mâine, azi nu-l vom uita… mâine, azi ne va rămâne mereu… să nu uităm caietul… viața mea.. să nu ne uităm în urmă caietul… e cuibul păsării noastre.. iubirea noastră.. să nu uităm…
“- Bună dimineața, ceva probleme azi noapte, colega? întrebă asistenta încheindu-și în grabă halatul alb. “19-le s-a dus, în sfârșit, Doamne iartă-mă.. în rest, nimic deosebit” . “Ha, ai rămas fără admirator, taman de sărbători!” reluă din spatele rujului asistenta pregătită acum să iasă, când în pragul vestiarului apăru infirmiera: “Doamna asistentă, am găsit un caiet murdar și plin de mâzgălituri sub salteaua moșului, să-l arunc?” “Nu, Doamne ferește, chiar ne bate Dumnezeu, de ani de zile m-a bătut la cap să i-l pun pe piept când l-or duce la crematoriu. Mi-a trimis zeci de scrisori când era mai întreg la minte, îmi dădea și prăjiturile și bomboanele de la desert, doar să nu uit” și toate trei râseră înainte de a se îndrepta spre saloanele din care zgomotele înfundate se amestecau cu mirosurile triste.
“Așa, să nu uit, rămășițele trebuie să le împrăștie cineva în mare, cică a scris asta și in testament. Să-i instruiești și pe cei de la funerare, că nu are pe nimeni bătrânul, se ocupă ei de tot. Cred ca îl rezolvă repede azi”, mai spuse asistenta șefă înainte de a începe ședința de dimineață.
Când cenușa albăstrită de la cerneala cuvintelor pe care nimeni nu le-a citit vreodată, într-o limbă pe care nimeni nu a mai vorbit-o vreodată atinse spuma valurilor mării, o rugă de foc se ridică până în lacrimile norilor îmbătrâniți de dor și două aripi de lumină se desfăcură peste întinsul apelor.
La prima bătaie din aripi, Pasărea Phoenix își arcui pieptul spre nemărginirea luminii luând Iubirea Vieții în ochii ei de diamant. În urma ei rămânea Pământul, ou încondeiat cu grijile omenirii. Crăciunul trecea peste Pământ ca o umbră a norilor, iar luminițele sărbătorilor de iarnă aminteau de stelele oglindite în amintirea zborurilor frânte.
Marius Buculei
Lasă un răspuns