Captivă între două lumi

Un cioplitor își priponi securea
De-un trunchi vânjos, cu ramurile mari,
Simți cum freamătă în el pădurea
Și dorul de a slobozi lăstari.

Îl pipăi cu palme tremurânde,
Din scoarță răzbătea miros de lemn,
Cuprinse dalta-n mâinile flămânde,
Iar din adânc simți parc-un îndemn.

Lovi în scoarța groasă, cenușie,
O-ndepărtă, cuprins de-nfrigurare
Și-o lacrimă lucioasă, aurie
Îi aminti că lama dălții doare.

Dar creatorul își iuți mișcarea,
Săpă cu dalta-n liniștea lemnoasă,
Se diluă treptat și remușcarea,
Când luă contur făptura luminoasă.

Ce ochi cutezători sorbeau văzduhul,
Ducând azuru-n irisuri de humă!
Iar buzele simțeau pe-aproape duhul
Care în tainele vorbirii o îndrumă.

Cuprinse-acea făptură cu iubirea
Pe care-o simte numai creatorul
Și i se tulbură deodată firea,
Îi încolți adânc, în suflet, dorul.

Potop de vorbe-i năvăleau pe buze
Și toate-i îngânau domol uimirea:
Cum s-a ascuns sub scoarțele confuze
Angelic chip, cerând desăvârșirea?

-Când mi-ai cioplit chipul în trunchiul falnic,
Când lama dălții tale mă împunse,
M-ai mângâiat cu ochiul tău zburdalnic,
Cu seva care-n palme îți pătrunse.

În ochii mei se legăna tot cerul,
În lacrimi se întipărea mirarea
Că lama dălți-mi dezveli misterul
Și-n seve mi se-ascunse tulburarea.

Cât de frumos e-n zare necuprinsul!
Cât de albastră este depărtarea!
Simt că în mine clocotește plânsul
Că nu am mâini să pipăi desfătarea!

Spre rădăcinile ce-mi dau stabilitate
Îmi vărs năduful... Cum le-aș reteza!
Dar simt că totu-i doar o vanitate,
Fără de ele, eu n-aș exista!

-Tu, Chip Cioplit, ai vrea o evadare
Din trunchiu-n care ai luat ființă,
Dar acest vis ar fi o condamnare,
Căci ți-ar aduce numai suferință.

Trecând prin vânt și ploi, urmând chemarea,
Sub soarele ce arde ca o rugă,
Vei constata treptat că degradarea
Te-a face să te simți... o buturugă.

Nu te lăsa cuprinsă de himere,
Unele visuri ne grăbesc sfârșitul!
Trăim în lumi atât de efemere...
Ne este prea aproape asfințitul.

-De-i vrerea mea atât de vinovată,
Nu înțeleg de ce mi-ai dat lumină.
Ca tine-aș vrea să fiu, măcar o dată,
Căci tu mi-ai pus dorința pe retină.

Mi-e dor de soare, de-apa din izvoare,
De mâna ta ce-mi modelează pulsul,
De un tril dulce, noaptea, pe răcoare,
De-o amintire ce-mi înalță visul!

Mă simt captivă-n scoarța ce mă strânge,
Aș vrea să sorb din lacrima-nserării
Și-atunci când cerul nopții mele plânge,
Să strâng la piept petalele răbdării.

-Tu nu-nțelegi că scoarța-i protectoare,
Că seva ei cu drag te-a învelit?
-Dacă-i așa, tu, forță creatoare,
De ce, sub scoarță, chipul mi-ai cioplit?