Trecătoarea nimănui

Au fost odată doi frați trimiși de sat să păzească trecătoarea.
Cel mare, Toma, era vânjos și iute. Când lovea, dobora. Cel mic, Ilie, era slab de un picior din naștere și obosea repede. Bătrânii știau asta, dar i-au trimis să apere trecătoarea pentru că  nu mai era atacată de ani de zile.
În prima iarnă, au venit lupii. Toma a ieșit cu parul și i-a alungat pe toți. S-a întors cu pieptul umflat și a spus: "Am învins. Gata lupta."
Ilie n-a spus nimic. A rămas cu spatele rezemat de stâncă până dimineața, cu parul în mână, tremurând de frig.
A doua iarnă, au venit oamenii de dincolo de munte. Erau flămânzi și mulți. Toma s-a luptat ca un zmeu. A doborât trei, apoi cinci, apoi a căzut sub ei. L-au legat și l-au luat cu ei, pentru că un bărbat puternic e bun de rob.
Au trecut pe lângă Ilie. L-au văzut șchiop, mic, cu parul ridicat prea sus ca să lovească bine. Au râs și l-au lăsat acolo. Nu merita funia.
A treia zi, Ilie a coborât în sat. Nu avea de povestit despre o victorie . Avea doar genunchii juliți și era flămând. A luat un alt par, a urcat înapoi în trecătoare și s-a așezat la loc. 
Oamenii din sat au râs: "De ce te mai duci? Nu poți învinge pe nimeni. Trecătoarea e pierdută."
Ilie a răspuns: "Nu mă duc să înving."
S-a dus și a stat acolo douăzeci de ani.
Vara, își repara coliba. Toamna, își strângea lemne. Iarna, când veneau lupi sau oameni, se lupta. Pierdea aproape de fiecare dată. Era bătut, alungat câțiva metri mai jos, lăsat în zăpadă. Dar niciodată nu cobora în sat ca să rămână. Se târa înapoi sus, își oblojea rana, își lua parul și se așeza iar în mijlocul potecii.
Într-o noapte, Toma s-a întors. Scăpase din robie, cu spatele brăzdat și cu o ură nestăvilită în suflet. L-a găsit pe Ilie lângă foc, bătrân, tot mai șchiop, cu același par în mână.
"Am venit să ne luăm revanșa", a spus Toma. "Adunăm flăcăii și îi zdrobim. Acum știu cum luptă. De data asta câștigăm."
Ilie a clătinat din cap.
"Eu nu mai vreau să câștig", a spus el.
Toma s-a înfuriat: "Atunci de ce te-ai luptat atâția ani degeaba?"
Ilie a pus încă un lemn pe foc. Focul i-a luminat fața, plină de cicatrici mici, niciuna mare.
"La început am crezut ca tine", a spus Ilie. "Credeam că lupta e o ușă. O deschizi cu victoria și intri în pace. Dar am înțeles altceva acolo sus, când mă băteau și mă lăsau de mort. Victoria e un musafir. Vine, bea apă, pleacă. Dacă trăiești doar pentru ea, rămâi cu casa goală."
"Atunci pentru ce te lupți?" a întrebat Toma.
"Nu mă lupt ca să se termine ceva. Mă lupt ca să nu se termine ceva. Cât timp stau aici, trecătoarea știe că nu e a nimănui. Lupii știu, oamenii știu. Nu e a lor, pentru că eu încă nu am plecat. Lupta nu e drumul spre victorie, Toma. Lupta e felul în care un om refuză să îngenuncheze."
Toma a tăcut. El știa cum e să învingi și cum e să fii învins. Dar nu știa cum e să rămâi.
A rămas și el. Nu pentru revanșă. A rămas pentru că a înțeles, în sfârșit, că fratele lui cel mic, care pierduse toate bătăliile, era singurul care nu fusese niciodată înfrânt.
Și trecătoarea a rămas a nimănui și a tuturor, păzită nu de un învingător, ci de doi oameni care învățaseră că scopul luptei nu este să pui pe cineva la pământ, ci să nu te așezi tu însuți în genunchi.