Cu cât se apropia, dealul părea că se îndepărtează. Linia copacilor îi amintise de mileul bunicii care se prelingea peste ecranul televizorului. Un obiect inutil care doar aduna praful. Nu mai funcţiona de luni bune. Îi lipsea o lampă. PL 500. Greu de găsit. Cu un zâmbet amar închise ochii. Caii înaintau plictisiţi prin colbul roşiatic al drumului ars de Soare şi răutatea Partidului. Era doar la un pas de marea lui dorinţă. Distruge Crucea de la liziera pădurii şi va fi acceptat în Partid. Simţea palmele reci ale Săftiţei pe obrajii arşi de soare. Erau ca un balsam... un elixir din care el se alese doar cu ambalajul. Niciodată nu a plecat urechea la rugăminţile fetei dragi. O iubea, dar nu atât de mult precum iubea Partidul. Deshise ochii şi văzuse Crucea. Mai erau doar câteva sute de metri. Palmele răcoritoare au dispărut lăsând loc ghearelor de foc care îi strângeau pieptul. „Încă un pas” – îşi spunea. A apucat Crucea şi cu toate puterile a încercat să o culce la pământ. Inima îi bătea în tâmple şi o transpiraţie rece îi curgea şuvoaie pe şira spinării. „Am omorât-o pe Mămuca, l-am omorât pe Tătucu, nu-mi stai tu în calea fericirii, Cruce blestemată!”- a strigat, potintindu-se cu toată puterea în lemnul dur a Crucii. L-a găsit Săftica. Căzut lângă Cruce. Era alb, cu buzele vinete peste care roiau muşte verzui. „Mai bine alegeai să fii Legionar. Verdele te prinde mai bine!” – spuse Săftica, lăsându-l cu iubirea pe care nu a iubit-o niciodată.
Szell Sandor
Nösnerland 