Aplaudacii

Copii fiind, am mers cu sora mea la un film la Arta. Nu rețin acum ce film era, poate Sandokan sau Cu mâinile curate, oricum, nu are importanță pentru că alte filme nu prea aveam cum să vedem în acele vremuri, acesta era genul de filme care rulau. Mai era și câte un film bun, de se calcă lumea în picioare să prindă un bilet, dar mai rar. Oricum, noi ne-am dus la film. Înainte de orice film era un jurnal cu realizările mărețe ale epocii de aur, presărate cu imagini ale celui mai iubit fiu al poporului. La un moment dat, apare mare cât ecranul, mătușa noastră, la acea vreme secretar de partid pe municipiu, habar nu am cu ce atribuțiuni, care tocmai ce participase la Congresul al XII-lea al PCR  la București și o prinseseră în prim plan, pentru că striga de se înroșise la față și aplauda frenetic de i se umflaseră palmele. Acasă i-am povestit tatei, mamei nu am îndrăznit că era sora ei. Când a venit la noi, prima dată după întâmplarea asta, coafată și rujată, că deja era vedetă, ne-a povestit cu lux de amănunte cum Constantin Pârvulescu a luat cuvântul la acel congres pronunțându-se împotriva realegerii celui mai iubit fiu la conducerea partidului și cum l-a facut cu ou și cu oțet pe fiul iubit până când băieții cu ochi albaștri l-au scos pe trădător afară din sală, în huiduielile celor prezenți. De aceea, ne-a spus, a aplaudat cu atâta îndârjire, penttu că ea, care era o comunistă convinsă, trebuia să-și arate dezaprobarea pentru trădător și aprobarea și suportul pentru cel mai iubit. Din păcate, pentru ea, evident, i se urcase așa de rău la cap, că după nici un an au schimbat-o. Brusc, i-a trecut și dragostea și admirația pentru cel mai iubit, precum și convingerile comuniste. 

Așa mi-am explicat eu, pe înțelesul meu, sensul cuvântului aplaudac, cuvânt care mi s-a părut genial de prima dată când l-am auzit. Sau citit, nu mai știu.

Aplaudacii sunt printre noi, zi de zi la serviciu, la televizor, în articolele din revista presei, pe rețelele de socializare și în absolut orice formă de relaționare interumană. Și, evident, nu vor pieri atâta timp cât se vor naște “cei mai iubiți”  care așteaptă aplauze și cuvinte elogioase pentru tot ce fac, să fie umpluți de merite ipotetice și curățati de absolut toate scamele imaginare prin cuvinte care să sune cât mai pompos pentru a impresiona, pe el sau pe onorata audiență, cuvinte, cele elogioase și pompoase,  care nu izvorăsc,  în niciun caz, din sufletul aplaudac. 

Eu nu cred în aplauze și în cuvinte pompoase, nu cred în vorbe meșteșugite menite să laude, să măgulească sau, si mai trist, să creeze o imagine, de obicei falsă, de bine-intenționat, aplaudacului. Nu cred nici în critica rău intenționată, malițioasă, a vreunui pizmac, deloc gratuită și tot pentru a impresiona onorata audiență, care, evident, jubilează la orice cuvinte defăimătoare, la fel de tacit ca la cele elogioase. Atât lauda cât și critica, cred eu, sunt benefice dacă sunt sincere și documentate. Altfel, aplaudac sau pizmac, tot un drac. 

Epilog.

Dacă sunt nesuferită este pentru că așa sunt eu, nu mă prefac.