Pe mine nu m-a iubit nimeni. Niciodată. Cu timpul m-am obișnuit. Nu spun că mi-a și plăcut. Când am înțeles că nu mă poate iubi nimeni, am început să mă feresc de oameni. În timp am ajuns să trec printre ei fără să-i observ. Le auzeam însă gândurile. Nu știu să spun când am început să aud gândurile oamenilor. Cred că de când m-am născut. Copil fiind, nu cred că dădeam prea mare importanță acestui, nici nu știu dacă să-l numesc har,  mai degrabă blestem. Apoi a început să-mi placă. Era secretul meu pe care nu-l știa nimeni. Aud gândurile rele. Trec prin mine ca o undă, mă înfioară, așa le aud. Mă revolt, dar nu pot face nimic. Nu am cum să-i fac pe oameni să gândească altfel decât o fac de obicei. Știi, istoria zice că, în ultimii 3.400 de ani, omenirea a avut doar 268 de ani de pace, fără războaie, știi. Mai puțin de 8%. Da. Mi-ar plăcea să pot schimba felul în care gândesc oamenii. Poate că, dacă aș trăi suficient de mult, aș reuși. Da. Mi-ar plăcea un astfel de har. Auzindu-le gândurile, i-a îndepărtat pe oameni de mine și pe mine de ei. Uite de exemplu, acum ceva timp aveam un prieten, nu, nu real, nu am prieteni reali, nici nu am cum să am dacă aud gândurile, era un prieten pe o rețea de socializare. Prietenul acela comenta frumos, măgulitor la orice aș fi scris eu. În naivitatea mea credeam că este sincer. Doamne, cât de mult îmi doream să fie sincer. Fiind departe, gândurile lui nu ajungeau la mine în timp real, nu ca atunci când ești lângă cel care gândește, mă rog, cred că ai înțeles ideea. Într-o zi însă am comentat ceva care se pare că nu i-a plăcut. Nu am știut niciodată să fiu altfel, nu știu să mă prefac, nici nu prea a meritat, oricum nu mă plăcea nimeni, așa că am fost tot timpul așa cum sunt. Atunci, în exact aceeași clipă i-am auzit și gândul. Era departe, dar gândul ajunsese până la mine. Era plin de ură. A încetat orice contact cu mine. Nu m-a surprins, știam, doar că acela a fost momentul în care am realizat că nici nu trebuie să mă cunoască personal cineva ca să mă urască. Da. Nu, nu sufăr neapărat, m-am obișnuit, e cumva normal să nu mă iubească nimeni, adică nici nu mă mai deranjează, însă nu pot să înțeleg de ce există atâta ură, atât de multă ură. Ceva în mine a cedat atunci, a fost ultima coardă a voinței mele, ultima zvâcnire a putinței mele de a înțelege ura. Așa că am decis să nu mai ascult gândurile oamenilor. Le mai aud, dar nu mă mai dor. Uneori, foarte rar, aud câte un gând bun. Sincer, mă sperie la început, apoi zâmbesc. Nu este totul pierdut, știi, așa îmi zic. Dar gândurile acelea sunt rare, nu pentru că sunt puține, nu, ci pentru că cele urâte, cele pline de mânie, acelea sunt prea multe. Nu știu de ce am ales să îți spun ție toate astea, cred că din naivitate, cred, sau poate pentru că nu mai vorbisem de mult cu nimeni, m-am obișnuit, așa, să tac și să ascult gândurile și să plâng în gândul meu de atâta urât, deși, uneori, zâmbesc, dar tot în gând, de fapt, eu în gând zâmbesc mereu, pentru că, și dacă zâmbesc, gândul oamenilor rămâne neschimbat. E un paradox. Când zâmbești ar trebui să îți zâmbească și restul oamenilor. Zâmbetul e o formă de apărare, un scut, care ar trebui să te țină departe de rău, de ură, de urât, pentru că eu nu știu o altă formă în care ar putea fi învinsă ura. Poate că există, dar nu o știu eu. Da, acum știu de ce am ales să-ți spun toate astea, zâmbeai așa de frumos, de aceea cred că te-am ales, deși, îți aud gândurile.