M-am născut în anul câinelui

Nu am întâlnit în viaţa mea vreun câine care să nu mă iubească, chiar și câinii care nu iubesc oamenii în general.  Până pe la opt luni, când am  început să umblu și să vorbesc, cred că simultan, că până atunci urlam neîncetat, zi și noapte, în special fără motiv, m-a iubit doar Lord, un câine lup, frumos şi deștept. Mă opream din urlat doar când mă scoteau cu căruciorul în curte și Lord mă păzea. Evident, nu am amintiri concrete cu Lord, dar mi s-a spus că nu lăsa nici măcar o muscă să se așeze pe cărucior,  darmite să îl atingă vreun străin. Ne-am mutat la bloc cam pe când împlinisem un an si jumătate. Pe Lord l-au dus la lăptăreasă. Eram prin clasa a doua, când, într-o dimineață de noiembrie, l-am găsit dormind in fața ușii, pe ștergătoare. Ne-am îmbrățișat și am plâns amândoi, la propriu, ca de moarte; venise să mă mai vadă ultima dată înainte de a pleca în lumea îngerilor. A murit după două zile de la ultima noastră întâlnire și eu am suferit, în tăcere, mult timp după moartea lui. Învățasem să nu-mi arăt slăbiciunea de mică. În sufletul meu Lord trăiește și acum. Veșnic. Încă visez că alerg cu el pe pajiști pe care nu am fost niciodată, eu veselă, el la fel de grijuliu, urmărindu-mă necontenit cu privirea. Și-n ochii lui, e toată iubirea lumii. Eu cred că Lord este un înger.

Eram la cabana Cuca, al cărei  cabanier avea un câine ciobănesc mioritic, negru, cu breton, o frumusețe de câine, care avea lanțul prins pe un cablu legat la rândului lui de un capăt și altul al curții, astfel încât se putea plimba în voie, dar nu liber. Când m-am apropiat de el, de câine, nu îmi amintesc cum îl chema, avea un nume german cred, cabanierul era neamț și m-a avertizat să nu mă apropii prea tare că este foarte rau, mușcă, dar m-am apropiat și cățelul acela frumos a început să se gudure. Cabanierul a spus, uimit,  că nu l-a mai vazut niciodată făcând așa ceva. L-am convins să-l dezlege și nu s-a mai dezlipit de mine. Mă privea prin breton cumva, greu de descris, dar parcă îmi spunea că eram exact omul pe care il aștepta. Oriunde mergeam, era după mine, iar seara când stăteam la un ceai lângă foc, își rezema capul de bocancii mei și dormea cumva liniștit. Într-o dimineață, băiatul cu care eram m-a pupat și cățelul a sărit ca un arc, l-a lătrat pe el și m-a mușcat pe mine. Cum nu prea aveam carne ci mai mult oase, doar m-a zgâriat, și nici nu cred că a facut-o cu toată puterea. Cabanierul l-a certat și a vrut să-l lege, dar l-am rugat să nu o facă; bietul cățel fusese doar gelos, dezamăgit, poate, că nu eram mai mult decât un om obișnuit. Prin bretonul lui, mă privea vinovat, aproape plângând, oricât l-am chemat la mine nu a mai venit. Am tot vorbit cu el până când, spre seară a venit lângă mine și s-a cuibărit efectiv pe piciorul meu privindu-mă cu iubire infinită. Acela a fost momentul în care am înțeles că între mine și câini există mai mult decât pot eu înțelege. 

Eram nou venită în bloc, și Fetița, așa o chema, mă conducea dimineața până la stația de autobuz și seara până la ușa de la intrarea în scara unde locuiam. Fetița era câinele blocului, știa pe toată lumea, nu eram eu specială, dar nu m-a lătrat nici când m-a văzut prima oară ci m-a condus până la ușă. Știa dacă un străin venea în vizită la cineva din bloc sau era doar străin  Pe unii străini îi lătra sau îi conducea în tăcere pe alee până treceau de bloc. Mă amuza teribil că aveam un vecin pe care nu-l suporta și, dacă se nimerea să plece deodată cu mine dimineața, îl alerga până în stație cu lătrături nervoase, mai, mai să-l muște. E drept că și acela, când o vedea, începea să zbiere la ea. Eu o bănuiam că o face intenționat, când îl alerga așa, ba chiar că o amuza. După ce se plictisea, se întorcea liniștită, pendulându-și coada și, parcă, zâmbind. Și iubea toți copiii blocului, Fetița, stătea seara cu ei în parc, până se plictiseau de joacă, apoi îi conducea către casele lor. Într-o zi, cineva, eu l-am bănuit pe nenorocitul acela răutăcios, a otrăvit-o și Fetița a murit. Când îl vedeam dimineața, mergeam în spatele lui și mă gândeam că mi-ar plăcea să-l alerg, cum o făcea Fetița. Și din când în când se întorcea și privea în urmă lui, îngrozit.

Așa cum m-a iubit Lord m-a mai iubit doar un motan pe care l-am găsit pe marginea drumului, rănit și bolnav, l-am luat acasă  l-am oblojit și a rămas cu mine optsprezece ani. A, și Gicu, un papagal rătăcit care mi-a intrat pe fereastră într-o seară de vară. I-am cumparat colivie, l-am îngrijit vreo șase luni, poate opt, dar plecam des în delegații și Gicu era mai mult singur; mă certa pițigăiat când veneam acasă apoi se așeza lângă mine și, cumva șoptit, imi povestea câte în lună si în stele.până adormeam. L-am dus la o prietenă care mai avea papagali, să nu mai stea singur. După puțin timp, Gicu a murit și eu m-am simțit mizerabilă. 

De vreo doi ani s-a lipit de mine Dida, o cățea frumoasă foc. Când mă vede, tremură de bucurie, mă privește cu exact aceeasi ochi cu care mă privea Lord, din care se revarsă toată iubirea lumii. Dida este un cățel nefericit, nu este a mea, eu doar merg din când în când să o văd. Pe ea si pe Urs, un câine bătrân  care dansează și scâncește când mă vede și el. Și mai sunt acolo doi motani care alergă pe drum înaintea mea și pășesc apoi printre picioarele mele, de stau să cad în cap mereu. Mi-am dorit să răpesc măcar motanii. Câinii sunt prea mari pentru apartamentul meu. Apoi, m-am răzgândit. Le-aș răpi libertatea, i-aș ține închiși într-un apartament, doar ca să mă iubească. Mă pot iubi și dacă sunt liberi. Poate mai frumos. Sau poate pur și simplu, pentru că, poate, am eu ceva de animal în mine, nu domestic, sălbatic cred și m-am născut în anul câinelui.