Nici o ființă nu poate trăi tot timpul cu arma logicii la picior. Până și organismele primitive visează. Asta ne deosebește de roboți. Viața nu este un mediu garantat iar alegerile noastre nu se termină mereu cu aplauze. Bioritmul nostru include somnul cu care vin visele. Când visăm cu ochii deschiși, scenariile se repetă. Apar clișeele, e mai comod cu prefabricate.

Când eram copil toate se întâmplau din cauza rușilor. A urmat Ceaușescu, teroriștii, etc. De la un timp s-au bifurcat tiparele pro și contra. Procedura e aceeași. Indiferent de subiect, răspunsul este standard, repetat mecanic. Gestul te scutește de efortul gândirii, e ca o carte bună pentru toate combinațiile. De regulă creierul nostru e comod și alege calea cea mai scurtă.

Aceste practici au ajuns bineînțeles și în cultură. E lesne să te exprimi în clișee, de fapt nu te exprimi, clișeele nu vin de la tine, repeți ce ți-a rămas în memorie ca un refren care bântuie prin cap și nu mai poți scăpa de el. Tentația lucrurlui de-a gata, șablonul e gratuit și accesibil, ești îndemnat să-l distribui cu orice prilej.

Dacă am avea bunăvoința, ne-am aminti de Ulise care se zbătea între Scilla și Caribda la auzul câtecului sirenelor. Caragiale a fost mai neaoș când l-a făcut pe conu’ Leonida să-și îndemne consoarta: hai și noi pe la rivuluție.. Etimologia cuvântului revoluție e edificatoare, însă noi nu suntem dispuși să ne amintim acest detaliu.

Există așadar și o învârteală culturală iar tehno populismul ne permite să prindem cu ușurință momentul. E atât de ușor sa fii în trend încât oricine reușește cu condiția să încerce. Trendul îl stabilește de regulă politica, acolo sunt puse în mișcare cele mai multe resurse, fiind vorba de puterea de a accesa banul public. Din orice slogan se poate face o dramă intelectuală de genul nu se cumpără cărți datorită guvernului care a crescut tva-ul. Autorii nu-ți vor da dreptate dar nu te vor contrazice decât în sinea lor. E mai bine să fii o victimă a politicului decât un autor falimentar.

Pârghiile etnice și confesionale sunt la ofertă. Conjuctura e ironică. În vechiul regim simbolurile ortodoxe erau o normă de sfidare a regimului declarat ateu. Nimeni n-a avut timp să-și bată capul cu convertirea vechilor elite care au devenit foarte, foarte religioase și radical naționaliste, imediat ce s-a stins fervoarea iacobină din primele luni ale lui 90.

Flexibilitatea față de trend te duce azi în cu totul alta zonă. Ești tot în opoziție, doar că de data asta te postezi exact împotriva idealurilor pentru care considerai că merită să mori cu treizeci de ani în urmă. E o concluzie logică și lumea o refuză.

Scandalurile sunt o capcană rudimentară care apelează la curiozitatea instinctivă a individului, la melodramă. Capcanele functionează doar dacă sunt ascunse, altfel devin vizibile și le ocolim. Atitudinile radicale sunt cele mai eficiente pentru obliterarea contextului. Sentimentul că trăiești un moment important te face insensibil la detalii. Anesteziată, nevoia de logică devine un auxiliar neglijabil, iar noi ne transformăm din sapiens în închinători. Se poate și așa, dar e păcat.

În primul rând e păcat de cultură, aceasta presupune înainte de toate originalitate, nu mimetism. Ideile originale nu fac rating în sensul social media. Rețelele sunt conduse de algoritmi care preferă clișeele. De aceea producția pe care o imprâștie este mai mult zgomot. Camerele de ecou amplifică distribuția, clișeele definesc rețeaua. Avem un exemplu recent: pro occidental. Toata lumea e gata să folosească această construcție verbală, nimeni nu e capabil să o definească, nici nu are cum, fiindcă nu e un concept ci un clișeu verbal, o repetiție mecanică defectă din naștere. În occident sunt țări, partide, orientări diferite, cu care ne identificăm? A fi de acord cu o orientare nu înseamnă să trimiți judecata la plimbare, să-ți urmezi modelul orbește. Dacă vrei stabilitate, urmezi un principiu. Principiile nu au proprietari și nu se schimbă în funcție de orientarea geografică. Onestitatea e aceeași în China sau la Polul Nord. La fel și originalitatea în creația artistică. Clanurile te ajută să faci carieră, dar Brâncuși sau Eminescu nu au aparținut nici unui clan. Ei au aparținut unui principiu: fii tu însuți, imitațiile vor rămâne second hand.