Adierea care nu a devenit drum

În dimineața aceasta,
primăvara a deschis o ușă
fără să întrebe pe nimeni,
lăsând lumina să cadă
ca un gând vechi
care nu și-a găsit locul.

Și-n aerul acesta subțire
se ridică o tresărire
pe care o știu de demult,
o vibrație care poartă
urma unei priviri
rămase în așteptare.

E ceva dintr-o vârstă
în care totul părea posibil,
dar nimic nu s-a lăsat prins,
o adiere care a trecut pe lângă noi
fără să devină drum,
fără să știe că ar fi putut.

Anii au mers înainte,
tăcuți și cuminți,
până când, într-o clipă
pe care n-am spus-o nimănui,
aceeași adiere
s-a întors pentru o secundă
și ne-a atins din nou,
ca și cum timpul
ar fi uitat să ne despartă.