Eseiștii, poeții și alți transfugi ai realității contemporane sunt uneori cuprinși de extazul creației și surprinși de propriile lor evoluții/involuții. Limbajul, de regulă metaforic, se dorește a fi expresia artistică de punere în valoare a emoțiilor și nu de a trece neapărat prin ele, ceea ce seamănă a „trăncăneală”, pe lângă celelalte împliniri neîmplinite. Spun toate astea întrucât îmi arog dreptul de a „delira” scolastic, cu atât mai mult cu cât mă aflu în afara circuitului „rețelei”.  Ce vreți, nu mă duce tărtăcuța să  epatez în fantasme cu prezențe ale absențelor. Este și asta o artă să ciripești deconcertat și să aștepți apoi să fi drapat cu laude. 

Vedeți, așa îmi valorific potențialul restant, făcând filosofie, pentru că sigur schimbarea e generatoare de stres. Dar eu urăsc  monotonia pentru că inevitabil duce la plictis. Seducția nonconformismului are la bază sentimentul amestecat de vinovăție și ratare, așa că „sufăr” uneori, când inhibat sever, când destins de o muzichie ce-mi modifică tensiunea câmpului emoțional. Prefer în locul limbajului elitist căderea în mediocritate, în anodinul cenușiu al prezentării unde nu mai e nevoie să-mi aleg cuvintele, să le îmblătesc elegant pentru a fi băgat în seamă, deși pe undeva și asta am făcut, dând nonsensului un sens. Ce să-i fac, în multe privințe sunt un tip vetust, ancorat în idei perimate dar... 

Dacă ați reușit să-mi percepeți mesajul de până acum, poate izbutiți să identificați și poetul, că nu-i atât de sofisticat în exprimare?
 
PRIMĂVARA....

S-a deschis un bobocel 
Roșu la culoare,
Ca o puță de cățel 
Care stă la soare,

Iar o floare de salcâm
A căzut săraca
Într-o balegă  din drum
Ce-o căcase vaca.

Un berbec aruncă-n drum 
Câte-o căcărează,
I-a intrat un vierme-n cur
Și-l cam deranjează.


Sta Grivei pe gânduri dus
Singur cuc bastardul,
Și-a săltat un crac în sus
Și stropește gardul.

Buni prieteni doi pisoi
Neavând vreo treabă 
Stau pe prispă amândoi
Și și-o iau la labă.

Un muscoi la rendez-vous
Cu o muscă slută
Îi explică cum că nu
Poate s-o mai fută,

Pentru că zburând pe cer
Într-o zi cu ploaie 
Veni un helicopter 
Și-l lovi la coaie.

Un țânțar suit în pom
Plânge cu suspine,
S-a căcat pe el în somn 
Și îi e rușine.

Doi cocoși se ceartă iar
Pentru o găină
Și măgaru-i tot măgar,
Trage o beșină.

Coana Manda în pridvor
Plânge și suspină,
De Ionică-i este dor
Și-o mănâncă-n pizdă.

Am pus pe tapet această „exhortație” tocmai pentru destuparea urechilor, belitul ochilor la „cetit” și dezlegarea limbilor la vorbit, în traducere slobozită toate astea înseamnă COMUNICARE. 
Printre cei prezenți în blogul lansat și păstorit de Zorin Diaconescu se află și foști sau încă pe felie oameni de presă (nu d-aia de stoarce struguri). Voi gazetarii ar trebui să dați tonul dialogului, întrucât ar trebui să fiți cu un pas înaintea celorlalți, sau mă înșel? Aproape niciunul nu piuie nimic legat de ceea ce-au postat ceilalți condeieri. Timiditate, lipsă de imaginație, acord tacit legat de dezacord? Parcă toți sunteți legați de limbă. Dacă nu aveți opinii și nu știți să comunicați tot degeaba scrieți, este realitatea de care vorbeam la început.  Când eu mi-am exprimat părerea legată de versurile unui poet bunăoară, marele guru (Z.D.) mi-a „șoptit” în gura mare că bat câmpii, subliniind că în domeniu sunt un neofit. I-am dat dreptate, dar în sine mi-am propus că după ce parcurg orice eseu sau poem prezentat și acesta nu-mi „gâghilă” plăcut urechile, o să strig fără menajamente, „împăratul e gol”!  

În sfârșit, vorba lungă-i sărăcia omului. Dacă vă displace în parte sau în totalitate abordarea mea, excomunicați-mă!  De abia aștept să vă răspund. Fiecare o face pe pielea lui. Hai că vă sunt la-ndemână. Ha, ha, ha.