ANCHETA APOSTROF.

LITERATURA ŞI CITITORII EI

Kocsis Francisko

1. Ultima carte publicată a fost Atelierul de pipe şi tutun la Cartea Românească. Nu-i cunosc „destinul de piaţă“, editurile nu au obiceiul de a te informa, o dată pe an, cum stau vânzările, în ce reţele de difuzare a intrat cartea şi ce interes stârneşte. Am putut urmări doar receptarea critică de care a avut parte şi pot să spun că este cartea care mi-a adus cele mai mari satisfacţii, chiar dacă a rămas „mai prejos“ decât Un roman într-o gară mică la numărul de cronici (peste 20), însă autorii lor se află printre cei mai prestigioşi critici ai momentului. Aşa se face că volumul a primit şi premiul pentru cartea de proză pe anul 2021 a Uniunii Scriitorilor din România. A atins deci nivelul maxim la care puteam aspira. Referitor la librăriile din care poate fi achiziţionată şi dacă ele se află răspândite în toate zonele ţării, n-aş putea da un răspuns. Mai degrabă nu. Deduc asta din faptul că am fost căutat de un cititor dintr-un municipiu din sudul ţării ca să-mi spună exact lucrul acesta, că nu se găseşte cartea în tot oraşul. Am glumit, spunând că a întârziat, probabil, şi că s-au vândut toate exemplarele mai înainte de a se duce el la librărie. Ce obstacole apar? Toate cele imaginabile!

2. Într-adevăr, e o cale tot mai frecventată de doritorii de carte, inclusiv de mine, pentru că oraşul are puţine librării şi nu se aprovizionează cu toate genurile, mai ales liricul e greu de găsit. Librarii de azi cred – pe drept cuvânt, probabil – că „literatura grea“ nu are căutare, are şi un preţ prea piperat, pe când cea mai accesibilă, „de amor“, de aventuri şi poliţistă, se vinde mai bine. Fiind un obişnuit al librăriilor, aflu multe de la vânzătoare, m-am „prins“ şi cum trebuie să procedezi ca să ţi se aducă titlul dorit: treci de câteva ori, mai înainte de apariţie, dacă ştii că se va tipări, te interesezi dacă nu cumva a apărut, dai şi puţinele informaţii necesare şi laşi aluatul să dospească. Mi-a reuşit de multe ori. Peste câteva săptămâni, poate o lună, când intri în librărie şi eşti întâmpinat cu zâmbete, ai reuşit. Dar procedez aşa pentru că eu rămân mai mult în „zona conservatoare“. Însă autorii tineri, cei născuţi şi crescuţi odată cu tehnologia, pot profita de această imensă facilitate, se pot face cunoscuţi şi pot să-şi şi vândă, probabil, cărţile. Dar am aflat, de pildă, că una dintre cele mai vândute cărţi pe această cale e un produs îndoielnic. Dar un marketing bun vinde şi…

3. Târgurile sunt binevenite şi pentru noutăţile pe care le aduc la standuri, dar mai ales pentru atmosferă, pentru cele câteva zile de iluzii culturale, de izgonire a griului cotidian şi pentru carminul din obrajii copiilor duşi la târg de către unii dintre învăţătorii şi profesorii lor. E reconfortant şi dătător de speranţă să vezi înghesuiala celor mici la standuri, felul în care răsfoiesc volumele, cum turuie, cum „gura nu le tace“, că de multe ori te dau la o parte fără să ţină seama de înălţimea ta. În târgul nostru toate manifestările acestea se desfăşoară în somptuosul foaier al Teatrului Naţional, aduc un aer de sărbătoare aproape la fel de animat ca la târgurile de Crăciun. Aici se cere povestită o întâmplare pe care o ştiu de la organizatorul breslei cărţii maghiare. În prima zi de târg, pe scara în spirală care urcă la loje, un copil de vreo doisprezece ani, decent îmbrăcat, s-a aşezat pe o treaptă cu o carte în mână şi a început să citească, la nici o oră după deschidere. După un timp şi-a dezbrăcat paltonaşul şi a fost atât de absorbit de lectură de parcă forfota din jur nici n-ar fi existat. A citit fără să se mişte până la amiază. Atunci a închis cartea, s-a ridicat, a dus-o înapoi la standul căreia îi aparţinea şi a plecat. S-a dus, probabil, la masă, pentru că peste vreo două ore a apărut din nou pe scară, aproape în acelaşi loc, cu aceeaşi carte în mână, continuând lectura. Nu putea să nu atragă atenţia. Organizatorul l-a lăsat să-şi termine lectura, dar a rugat pe cineva de la standul de la care luase cartea să-l anunţe când vede că e pe sfârşite. Mai avea câteva pagini când s-a apropiat de el şi l-a felicitat şi i-a spus că-i face cadou cartea. A avut decenţa de a nu-l întreba de ce n-o cumpără. „Preţul multor cărţi e un lacăt“, mi-a spus prietenul acesta, organizator al târgului. Sunt sigur că prin gestul său a câştigat un prieten pe viaţă al cărţilor. Prin scurta poveste am spus cam tot ce e de spus despre târguri. De adăugat ar fi doar gustul amar pe care îl simţi la vederea prea multor titluri pe care nu le poţi cumpăra, nu eşti nabab nici în luna aceea, nici altă dată. Dar spectacolul e admirabil.

4. Da, am! Am mai spus asta în repetate rânduri: trebuie, în sfârşit, să ne maturizăm, să nu mai credem că autorul trebuie să se transforme şi în manager al produsului său. Trebuie să-şi ocupe locul, interfaţa dintre autor şi cititor, agentul de carte. Ar trebui să apară, în sfârşit, şi la noi omul care să aibă un portofoliu de câţiva autori de un anumit profil pe care să-i promoveze, să le organizeze întâlnirile, manifestările, publicitatea şi, bineînţeles, vânzarea cărţilor. Ştiu că va mai dura până îşi va face apariţia. Câtă vreme modelul actual de editare a cărţilor, în regim mai mult autofinanţat, cu editori care tipăresc, dar nu au nicio reţea de distribuţie, cartea este condamnată să rămână în familie şi în cercul de prieteni. Iar autorul se va amăgi pe propriii bani că îmbogăţeşte cultura naţională. Tinerii apelează la spaţiul virtual pentru diseminarea creaţiei, o şi fac fără reţinere, însă aici simţul critic şchiopătează de prea multe ori, toţi se simt nişte icari şi riscă fără sfială experienţa prăbuşirii. Cei mai mulţi trăiesc numai cu iluzia zborului, a înălţării. E un spaţiu în care contaminarea e negativă. Dătător de energii fals pozitive. Dar nu-i exclus să zboare printre icari şi albatroşi..

5. Cât se poate de confortabil, pentru că nu mă văd ameninţat, nu cred că se poate ridica până la nivel concurenţial. Chiar dacă va fi în stare să structureze o frază impecabilă, ea va fi rece, nu va purta emoţia şi sensibilitatea unei fiinţe vii, cu trecut, prezent şi speranţe de viitor. Fără să ştie şi să înţeleagă ce-i bucuria de a avea nepoţi. Inteligenţa artificială e un succes uman remarcabil, o creaţie, dar nu un creier independent dublat de suflet şi complexul atribut senzorial care înseamnă viaţă. Eu, umanul, pot nuanţa de câte ori vreau un sentiment, o acţiune, o stare, am la dispoziţie mii şi mii de posibile asociaţii, în funcţie de intensitatea sentimentelor, senzaţiilor, raţionamentelor, mă pot zugrăvi şi retuşa în funcţie de ele. Un program nu e viu. Mă voi teme de inteligenţa artificială numai când va fi în stare să se reproducă, să nască, să crească şi să educe programe noi. Atunci va fi vai!

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

ANCHETA APOSTROF.

LITERATURA ŞI CITITORII EI

Leo Butnaru

1. Fiind recunoscător editurilor care îmi publică un volum sau altul, înţelegând situaţia dificilă, poate chiar catastrofală de pe piaţa cărţii, împreună cu directorii respectivelor instituţii căutăm o formulă mai adecvată, compatibilă şi reciproc convenabilă. Plus că, nu o singură dată, directorii sunt chiar colegii, prietenii noştri. Să zicem, Mircea Petean („Limes“), Andrea H. Hedeş („Neuma“), Lucian Vasiliu (până acum ceva timp, „Junimea“), Ioan Cristescu („Tracus Arte“), Nicolae Panaite („Alfa“) îmi oferă un anume număr de exemplare, de la 20 la 30, aceasta fiind o formulă mai flexibilă ce ar ţine de ceea ce înseamnă dreptul de autor. Pentru mine, o atare amicală convenţie este importantă din considerentul că, fiind editate în dreapta Prutului (Bucureşti, Cluj, Iaşi…), cărţile mele sau cele pe care le traduc au şansa să ajungă a fi prezente şi în stânga Prutului, unde locuieşte autorul, traducătorul. Prin licitaţii sau simple achiziţii periodice, ele intră în Biblioteca Naţională a Moldovei, Biblioteca Naţională pentru Copii şi Adolescenţi, Biblioteca Municipală „Hasdeu“, mai rar, dar totuşi – în Biblioteca Academiei. Mă strădui ca în astfel de instituţii să ajungă şi cărţile mele traduse şi editate în străinătate. Cu titlu de donaţie, las cărţi şi prin alte instituţii de acest gen, în licee, universităţi. Apoi siguranţa că cele 7-8 exemplare de carte, pe care editurile sunt obligate să le depună în Fondul Legal, pot ajunge, unul, la Biblioteca Naţională a României, altul la cea a Academiei etc. Pentru că asta e: cel mai sigur spaţiu de găzduire, ocrotire şi propunere a cărţii au fost şi mai rămân a fi bibliotecile (cetăţile intelectului uman în supremele sale stări de manifestare creatoare). Unele volume ale subsemnatului le văd propuse de librării şi biblioteci online. Sunt prezente şi în librării obişnuite.

2. Unele edituri din Ţară, dar şi „Saga“ din Israel, vreo două edituri din Rusia, una din Serbia, alta din Polonia, au plasat cărţi de ale mele pe portaluri web. Mă bucur, fără a râvni câştiguri. Astăzi, în România şi… împrejurimi, din literatură, în special din poezie, nu se face avere…

3. E un domeniu ale cărui motricitate şi eficacitate ţin de competenţa editorilor. Pe unii din ei îi admir şi le sunt recunoscător. Fiind solicitat, particip la evenimentele organizate în cadrul târgurilor de carte, care reprezintă, de fapt, o trecere în revistă a activităţii editurile româneşti şi nu numai (cărţi prezentate de ţări invitate) pe durata unui an.

4. În mediul nostru literar nu au cum se implica şi agenţii de carte, deoarece, într-un spaţiu atât de restrâns, nu ar câştiga nici ei, nici autorii pe care ar încerca să-i promoveze. Eu mă mulţumesc cu mai puţin – cu drumul cărţilor mele de la editură spre biblioteci şi pâlpâitoarea speranţă că acolo, posibil, unii cititori mai de… formaţie clasică să le solicite. Iar cei care intră prin librării şi, eventual, ies din ele cu cărţi pe care le-am scris, sigur că mă bucură. Şi totuşi, o sugestie: să conştientizăm, deja fără reticenţe, că literatura, cartea „migrează“, se instalează în spaţiul virtual. Inclusiv în audio-spaţiu (la noi mai puţin, în unele ţări e deja o condiţie sine qua non, cu oferte de mii, sute de mii de tomuri). Audio-lectura concurează serios cititul cu vederea. Argumentele, informaţiile le-am sintetizat într-un amplu eseu, publicat în „România literară“, concluzia fiind că internetul e şi el deja un mediu firesc de existenţă a(l) cărţii, literaturii. Sigur, un altfel de mediu. Adică, încă unul. Şi nu unul… în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărţii pe hârtie că, chipurile, ea va dispărea, ci să-i oferim şansa să cunoască o viaţă deplină şi în acest alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea valoroasă pe hârtie poate deveni o audio-carte, ce înlesneşte lectura, recitirile marilor opere.

5. Inteligenţa artificială (care „va crea“) va fi cam în aceeaşi situaţie cu inteligenţa creatoare firească, naturală, umană. Însă în sfera ei vor fi cu mult mai puţine emoţii legate de editarea, difuzarea operei, operelor. Astea vor rămâne tot în seama omului… viu, a programatorilor care dau teme, subiecte, indicaţii etc. respectivei inteligenţe artificiale, dacă se vor ambiţiona ca rezultatul muncii „discipolei“ lor (inteligenţa artificială) să fie cunoscut altora – cititorilor, exegeţilor, sănătoşilor, demenţilor. Ar putea fi un spectacol captivant şi el, incluzându-se în vechiul canon: Theatrum mundi.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

ANCHETA APOSTROF.

LITERATURA ŞI CITITORII EI

Gabriel Coşoveanu

1. Răspunsul e de tipul blowing in the wind, vorba cântecului. Ca să evit diverse analogii care îmi vin în minte, poate simandicoase, sau, să zicem, escapiste, încerc să fiu pragmatic. Sau, cel puţin, sincer. Cel mai recent volum publicat l-am plătit, şi nu cunosc beneficii din asta. Nici nu mă aşteptam. Cumva, am o satisfacţie, acolo, intelectuală, sau, mai ales, profesorală, că, totuşi, cartea a ajuns la foşti studenţi, care, fideli domeniului, au împărtăşit-o elevilor lor. Ceea ce nu e puţin. Nu cred că există, din păcate, un traseu urmăribil, în mod real, între editură şi librărie. De ce? Trebuie să răspund, pentru că aşa m-am angajat în ancheta dumneavoastră: din motive politice. Cui îi pasă de cultură în ţara asta? Câtorva profesori, secundari sau universitari, mulţi nefiind înregimentaţi politic. Cum e şi cazul subsemnatului.

2. Am cea mai proastă părere despre piaţa virtuală. Deşi am cumpărat destule cărţi în formatul acesta, adică nu sunt, totuşi, habotnic, cred că răsfoitul cărţilor în librărie reprezintă libertate curată.

3. Acea publicitate e insuficientă, sufocată fiind de scandalul politic.

4. Concretă? Da, însă e, cum să zic, himerică. Ar însema să dăruieşti tu, ca autor, sau să donezi. Asta înseamnă să dispui de bani. Scriitorul român de azi, din câte ştiu eu, nu prea e milionar. Practic, eu mi-am trimis pe traseu toate cărţile gratis. Au ajuns, au fost citite, şi transmise pedagogic. Pentru mine, cu acest feed- back, a fost destul.

5. Când văd ce bazaconii poate produce Chat Generative Pre-Trained Transformer, nu mă simt deloc bine, nici ca om, nici ca umanist. Cultura se face, s-a făcut, cu truda minţii umane, cu un penel, o daltă, o viziune. Da Vinci sau Michelangelo, să zicem, ar fi avut nevoie de asemenea cârje tehnologice? Mie mi se pare reprezentativ că un calculator, mă rog, dotarea lui performantă, a răspuns (informaţia e veche, a apărut peste tot în lume) cum că, fără utilaje moderne, fără beton sau structură armată, nu era posibil să contruieşti o catedrală gotică în Evul Mediu. Se întâmplă că programul informatic spune una, dar, contrar rapoartelor tehnice, acele construcţii există. Nu am ceva contra IT-ului, am prieteni în domeniu. Dar mi se pare că netul e bun pentru informare rapidă, dar nu poate gândi în locul nostru. De aceea, ideea cu inteligenţa artificială mie îmi sună a pericol pentru natura umană. Riscă să devină o formă de deresposibilizare, de debilizare a creierului, ceea ce cam echivalează cu un început de dezumanizare. Aş da două exemple, celebre, de tip avertisment. Ambele cu solid fundament filosofic: seria cu roboţi a lui Isaac Asimov şi romanul lui Arthur C. Clarke, 2001: Odiseea spaţială. Dacă nici astea nu te pun pe gânduri… Dar, sigur, diverşi entuziasmaţi, chiar extaziaţi de posibilităţile „minţii“ artificiale, ar trebui, mai întâi, să le citească.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

ANCHETA APOSTROF.

LITERATURA ŞI CITITORII EI

Lucian Vasiliu

1. Exceptez Antologia de poeme, trilingvă, apărută în 2021, editată de Asociaţia Scriitorilor din Shanghai. Traducerile în engleză sunt semnate de Olimpia Iacob şi de americanul Jim Kacian, în chineză de Pei Hua. Prin urmare, consemnez doar cele două ediţii din cartea Cod numeric personal, apărute în 2018 la „Cartea Românească“ şi, respectiv, 2019 la Cartea Românească Educaţional. Au comentat volumul, între alţii: Ion Pop în Steaua, Mihai Cimpoi în Apostrof, Maria Pilchin, Arcadie Suceveanu, Grigore Chiper în revistele din Chişinău – România de Est, Emilian Galaicu-Păun la Radio România Liberă, Grete Tartler în Luceafărul de dimineaţă, Gabriela Gheorghişor în România literară, Horia Gârbea în Neuma, George Vulturescu în Poesis, Gabriel Nedelea în Ramuri, Adrian Alui Gheorghe şi Mircea Bârsilă în Argeş, Ioan Holban în România literară, Cornel Ungureanu în Orizont. Problema spinoasă a difuzării rămâne deschisă în economia de piaţă a Europei de Est. Mai avem de învăţat, mult mai este de lucru! Proba de obstacole încă nu este trecută. Ar trebui mult spaţiu tipografic pentru a detalia.

2. Internetul salvează, treptat, treptat multe dintre vulnerabilităţile contemporaneităţii. Inclusiv în Timpuri covidiene! Ne aprovizionăm astfel nu numai cu miere de albine sau roşii autohtone, din surse mai sigure, dar şi cu volume din Japonia sau Canada. Soţia mea a comandat, recent, în formulă internaută, volumul Michel Sora (Mihai Şora), Du Dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie Métaphysique, Paris, Gallimard, 2e édition! O raritate, pentru o profesoară de franceză şi pentru o iubitoare de colecţie NRF „La jéune philosophie“, anii 1940.

3. Urmare unor cursuri de management cultural în capitala Belgiei şi a contactului, impresionant, cu Târgul/ Salonul/ Forumul cărţilor, în Bruxelles, revenit în Iaşi, am pornit, practic, în entuziasm de începător, primul Târg/ Salon/ Forum al cărţilor din România, la Muzeul „Eminescu“ din Copoul Iaşilor, cu Primăria (Constantin Simirad), cu Centrul Cultural Francez (Georges Diener), cu poeţii Cezar Ivănescu şi Mihai Ursachi şi colegii de la Muzeul Literaturii şi de la Centrul de Librării (ulterior SEDCOM LIBRIS S.A.). A fost un bun început, urmat de ediţii din ce în ce mai reuşite, sub titulatura LIBREX IAŞI, într-o completare fericită cu GAUDEAMUS, BOOKFEST şi alte instituţii (DA!) de promovare a autorilor, cărţilor, editurilor, tipografiilor, librăriilor, bibliotecilor, anticariatelor, presei culturale etc.
În chestiunea publicităţii, mijloacele de informare în plină expansiune ajută din ce în ce mai mult exprimarea culturală.

4. Sugestii, da, fulgurant, cumva criptat: Revenirea la spiritul critic: programul revistei Dacia literară (Iaşi, 1840), Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu ş.a.m.d.; reînvierea instanţelor (desigur, nu ca în regimurile totalitare, extrem politizate), a filtrelor axiologice, dependente de fiecare dintre noi (tipografiile să nu se recomande ca edituri, editurile să evite excesele comerciale, să cultive valori, nu subcultură etc.); stimularea achiziţiilor de carte, foarte selective (nu în context de jocuri şi interese cumetriale), în cazul bibliotecilor publice (academice, judeţene, municipale, până la cele şcolare); stimularea lecturii profesorilor. Cunosc profesori de matematică sau de chimie mai aproape de actul lecturii (carte, presă culturală, emisiuni radio-tv de calitate) decât mulţi dintre dascălii de gramatică şi de literatură; promovarea creativităţii în limba română, fără a neglija (dar nici a exagera) traducerile de calitate; sancţionarea, cu toate mijloacele, a imposturii, a complicităţilor păguboase pentru cultură în general.

5. Folosită cu măsură, inteligenţa artificială (AI) ne poate ajuta incredibil, în zona educaţiei civice, sanitare, alimentare, a detectării ştirilor false şi a dezinformării etc. În exces experimental, AI poate dăuna umanităţii. Personal, prefer mersul pe jos, înotul, bicicleta! Şi jocul blagian: Sapă, frate, sapă, sapă/ Până dai de stele-n apă!

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

ANCHETA APOSTROF.

LITERATURA ŞI CITITORII EI

Mircea Popa

A răspunde la întrebările Dvs. presupune mai întâi o examinare a situaţiei culturii cărţii şi a scrisului la ora de faţă. Acesta a ajuns, după opinia noastră, într-un impas regretabil, întrucât niciun factor de decizie oficială nu a mai luat în serios de multă vreme această carenţă a vieţii literare de azi, foarte activă într-o zonă de slabă valoare literară, precum apariţiile din revistele Ligii Scriitorilor şi a unor ONG-uri de toate soiurile, încât se scrie mult şi de toate, fără un minim nivel de autocenzură culturală şi o informare prealabilă asupra subiectelor. A avut loc o extindere aproape periculoasă a culturii pe orizontală, dar marile succese şi recunoaşteri se lasă încă mult aşteptate. Dar mai bine aşa, decât să meargă omul la cârciumă! Se scrie mult, apar cărţi de toate categoriile, într-o inflaţie ciudată, de refugiu al oamenilor din faţa asperităţilor vieţii, şi de apărare a eului de agresiunea politicului, dominant până la saturaţie pe toate canalele mass-media, profitând, pe de altă parte, de lipsa unei critici responsabile şi eficiente. Cărţile apar într-un tiraj simbolic între 50 – 150 de exemplare, după curajul şi buzunarul autorului, iar difuzarea este lăsată pe mâna autorilor, care-şi oferă producţiile lor editoriale familiei, cunoscuţilor şi prietenilor. Cât despre critică, aceasta este acceptată doar dacă este laudativă, şi, dacă mai pică şi un premiu, însemnează că ai reuşit să pătrunzi în lumea specializată a clanurilor, care dictează totul şi dirijează totul. Nici măcar Uniunea Scriitorilor sau Ministerul Culturii nu se mai implică de mult în acest spaţiu de terra deserta a literaturii şi culturii, în care rapsozii populari şi maneliştii au devenit mai importanţi decât scriitorii, acest lucru văzându-se clar cu prilejul deceselor lui Eugen Simion şi D. R. Popescu. Politicul de mahala a invadat totul, cu certurile nesfârşite legate de nimicuri, pe când la adevăratele probleme, precum cea a pădurilor, a facturilor, a furtişagurilor de proporţii, închid ochii şi se fac că nu le văd. Ţin morţiş să-i plătească cu salarii şi pensii exorbitante pe magistraţi, ca să-i poată controla şi să facă din sistemul judiciar un domeniu bine controlat. Noroc că pe noi, scriitorii, ne-au uitat şi nu ne taie din nou dreptul la cuvânt liber, ştiind, desigur, că producţia literară e atât de costelivă, încât nu ajunge nici măcar în toate bibliotecile ţării, ci doar la cele zece cu depozit legal, care trăiesc de ani de zile doar graţie acestui sistem. Ne descurcăm greu şi cu informaţia privind noile apariţii, totul reducându-se la zgâlţâirea din când în când a Internetului, deoarce nicio revistă literară nu şi-a asumat dreptul de a deschide o rubrică permanentă de apariţii editoriale noi. Unele dintre ele mai folosesc metoda de „Cărţi primite la redacţie“, ceea ce e bine şi salutar. Dar la vânzarea şi cumpărarea de cărţi am ajuns la cel mai slab nivel din toate epocile, deoarce tot mai puţini inşi intră în librărie, tot mai puţini inşi cumpără o carte, ignorând inclusiv gazetele cu numele morţilor cunocuţi. Singure redacţiile revistelor mai primesc noi apariţii, trimise, evident de autori, care au naivitatea să creadă că poate cineva de acolo va arunca un ochi peste ele, consemându-le sau comentându-le. Cei cu bani (politicienii) nu citesc, pentru că plagiază sau plătesc pentru asta altora. Cei din branşă, mulţi-puţini, aşteaptă să le dăruieşti cartea, cum aştepţi şi tu, la rândul tău, cărţile altora. Acest proces de economie casnică, închisă, s-a generalizat peste tot, iar eu procedez la fel ca toată lumea: plătesc unei edituri un tiraj de o sută exemplare, cel mult. Tirajul îmi este livrat în totalitate, iar eu, într-o săptămână-două, am cu ce mă ocupa scriind dedicaţii, plătind expedierea la poştă şi aşteptând cu sufletul la gură opiniile superlative, care nu mai vin. Împart, după simpatii şi afinităţi, câteva exemplare prietenilor, apoi cunoscuţilor şi vecinilor, iar restul îl păstrez, spre a-l lăsa moştenire urmaşilor, cu speranţa că poate, pe vremea lor, când cartea se va scrie singură, electronic, vor putea face un grătar bun într-o seară, folosind cărţile mele drept combustibil. În librării nu se poate ajunge, deoarece sistemul e astfel conceput, încât să nu fie în avantajul scriitorilor, percepându-se o taxă de difuzare cu mult peste preţul cărţii, iar atunci când o primesc, editurile şi-o însuşesc, ca pe un bonus ce li se cuvine. Despre târguri nici vorbă, deoarece multe din aceste edituri nici nu mai participă la ele. Mai rămâne, singură spranţă, anticariatul. De multă vreme, poate chiar de un deceniu, trec zilnic pe strada Şincai în drum spre BCU şi pe treptele unei clădiri îmi sare în ochi un mic anticariat, al cărui proprietar aşteaptă cu resemnare, cu orar bine stabilit, ca măcar cineva să fie curios ce cărţi adăposteşte. Tineri şi bătrâni, trec nepăsători pe lângă comoara lui de cărţi, dar, de când îl ştiu eu, el stă zilnic neclintit la postul lui de veghe, schimbând zilnic cărţile expuse, în speranţa că se va opri cineva să-i ceară ceva. Nimic!. Am speranţa că voi găsi şi eu un asemenea paznic devotat şi că, după ce nu voi mai fi, cărţile mele vor continua să existe în rafturile unui mic buchinist, nepăsător la grija zilnică, la criza ecomică, la pandemie şi la războiul extern al lui Putin, susţinând, cu măreaţă speranţă, victoria cuvântului şi a gândului, dincolo de ideea de „stat eşuat“ (dar cu călătorii de plăcere, din Japonia, Singapore şi Dubai!), dincolo de analfabetismul monstruos, cu care ne întâlnim la fiecare pas, cât şi de lozinca ce ne sfidează cu minciuna ei, despre „România educată“ şi chiar dincolo de cei peste 500 de „doctori“, făcuţi prin sistemul Gabriel Oprea, doar ca să mai ia o bucăţică mai mare din banii aceia puţini şi nenoroiciţi, destinaţi unei societăţi nefuncţionale, în care scriitorul e un element inutil, un mic paria şi încurcă-lume, de care nimeni n-are nevoie. Mă şi întreb dacă lui Ponta i-a cerut Anaful să restituie banii primiţi în contul falsului doctorat? Iar noi, cu tirajul de 50 de exemplare al cărţilor noastre, n-avem nici măcar şansa supravieţuirii de azi pe mâine. Ce glorie naţională, ce eternitate!!! Doar speranţa postumităţii.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

ANCHETA APOSTROF.

LITERATURA ŞI CITITORII EI

Gellu Dorian

1. Romanul Schisme (O tragedie românească), apărut la Editura Cartea Românească în 2021, a fost difuzat în librăriile din ţară. Se mai găseşte şi acum. A mai fost difuzat şi pe reţelele internetului, online. Fiind, la apariţia lui, în plină pandemie, nu am făcut nicio lansare acestui roman. L-am văzut la diverse tîrguri de carte, însă editura nu a prevăzut, în promovarea romanului, şi lansări la astfel de tîrguri sau cu alte ocazii. Nu cunosc cît şi cum s-a difuzat. Ştiu că eu personal, pentru a promova romanul, am comandat editurii un număr de exemplare, am mai cumpărat altele din librării. În presa literară, romanul a avut o primire bună, nu pe cît ar fi meritat, dar asta este o altă discuţie. Apoi, cartea de poezie La locul meu, apărută anul trecut la Editura Rocart, am difuzat-o eu pe unde s-a putut, iar editura a difuzat un număr de exemplare prin librăriile cu care colaborează. De asemenea, nu cunosc cît şi cum s-a difuzat. Nu ştiu dacă librăriile au făcut comandă la aceste ultime două cărţi ale mele. Ştiu că editura nu a făcut promovarea cărţii aşa cum fac alte edituri cu cărţile pe care le publică. Cum însă bibliotecile, în teritoriu, sunt arondate, prin directorii lor, majoritatea, nu toate, politic, sunt convins că biblioteca judeţeană din oraşul în care locuiesc nu a comandat nici un exemplar, eu fiind indezirabil ohranei pesediste locale. Cît priveşte culoarul „editură-librărie“, cred că doar edituriile mari, care şi-au dezvoltat reţele proprii de difuzare, cum ar fi Humanitas, de exemplu, cartea apărută la aceste edituri circulă, poate fi găsită peste tot, chiar şi la librăriile care au rezistat din vechea reţea de difuzare a Centrelor de Librării din ţară. Celelalte edituri, la care de regulă apar scriitorii români, cei mai mulţi, în afară de cei care apar la Humanitas, la Polirom, Trei, Nemira, Curtea Veche şi cam atît, nu difuzează cartea, pe care, în special, o editează în regia autorului, căruia i se pun exemplarele din carte în braţe şi i se spune să se descurge singur, încît, dacă te interesează ceva, cu greu poţi găsi cărţile acestor scriitori, care trimit şi ei cărţile unor prieteni, unor critici, la reviste şi cam atît. Apare astfel un mare hiatus în ce priveşte informaţia despre apariţia cărţilor scriitorilor români, şi asta şi din cauză că la Biblioteca Naţională a României, depozit legal, alături de alte şase biblioteci din ţară, nu mai există serviciul Bibliografia României, în care să fie consemnată orice apariţie editorială, conform acelei legi care-i obligă la aşa ceva pe editori şi pe bibliotecarii acelor servicii din bibliotecile ce sunt şi depozite legale. Cam asta e situaţia pe acest culoar.

2. Da, internetul a devenit depozitul în care poţi găsi orice carte care ajunge în acel spaţiu virtual, dar real din acest punct de vedere, de difuzare, prin depozite fizice existente, fie Librex, fie Litera, ori alte servicii directe ale editurilor mari, devenind astfel, internetul, difuzorul garantat şi, din păcate, sau din fericire, singurul. Ori, dacă se extinde reţeaua de căutare, prin Amazon sau Elefant. Pe lîngă acestea, pentru a fi rezolvată difuzarea cărţii scriitorilor români, la fel de bine cum se difuzează cartea străină, ar trebui reînfiinţată Colectura bibliotecilor, formă clasică de difuzare sigură a cărţii. Or, acest lucru, într-un sistem de capitalism sălbatic de la noi, aşa ceva pare imposibil de realizat, deşi acest lucru este foarte uşor de pus pe picioare, şi atunci ar avea de cîştigat toată lumea, nu s-ar mai risipi bani pe proiecte minore de editare şi de achiziţie de carte, dovedite pînă acum dezastruoase, ineficiente.

3. Nu, tîrgurile de carte, nu sunt suficiente pentru promovarea cărţii scriitorului român, nici pentru valorificarea eficientă a editării de carte. Doar editurile mari au de cîştigat aici, edituri care, s-a dovedit, publică puţină carte semnată de scriitori români, încît editurile mici, care editează cartea majorităţii scriitorilor români, nu fac faţă costurilor pe care aceste tîrguri le impun. Tîrgurile au devenit locuri de întîlnire a scriitorilor cu publicul cititor. Dar şi aceste întîlniri s-au dovedit neproductive, un soi de trecere în revistă a unor succese şi a foarte multor eşecuri.

4. Am răspuns mai sus: Colectura bibliotecilor. Pe lîngă aceasta, instituirea Agentului Literar, o meserie care trebuie să intre în conştiinţa scriitorilor români şi mai ales a editorilor, care cred că PR angajat la sectorul difuzare al editurii îl poate înlocui pe agentul literar. Nu-l poate şi nu are cum să-l înlocuiască! Dar pentru asta trebuie o lege, apoi această meserie să apară în nomenclatorul Codului Muncii, aşa cum a intrat meseria de scriitor, de bibliotecar, de librar. Sunt chestiuni care ne lipsesc şi care, înfiinţate, ar putea rezolva această problemă, care face, de cele mai multe ori, ca relaţia scriitor – cititor să fie una foarte anevoioasă.

5. Glumind, exact ca premierul României în faţa robotului Ion. Actul de creaţie este unul individual, fizic, natural, ce ţine de talent, formare umană, cultură, social, lume, de tot ceea ce este palpabil. De inteligenţa artificială, scriitorul se poate folosi, aşa cum se foloseşte editorul, librarul. Ea nu poate crea o operă literară, chiar dacă, să zicem, că s-ar ajunge la un astfel de produs. Acesta nu va fi altceva decît un hibrid, un surogat, care va fi dat uitării. Nu-i bai, că uitării, după cum se vede, sunt daţi şi foarte mulţi scriitori care au creat cu mintea lor opere de reală valoare estetică, literară, fără de care, s-a dovedit, cultura unei ţări ar fi mai săracă. Însă aceasta, cultura unei ţări, din păcate, ajunge pe mîna viruşilor politici, aceia care au creat acum la noi o epidemie catastrofală, ce se doreşte perenă, încît, după cum se vede, fondul acestei culturi e pus în pericol, iar odată cu el şi identitatea naţiei în contextul evoluţiei omenirii. Nu, nu mă sperie cîtuşi de puţin inteligenţa artificială, ci proasta inteligenţă ajunsă la apogeul conducerii politice, mult mai periculoasă şi de speriat în sensul cel mai profund al acestui cuvînt şi al sentimentului de teamă. De această inteligenţă asimptomatică mi-e frică, nu de inteligenţa artificială, pe care o poţi folosi după ce o cumperi, în timp ce pe cealaltă, deşi pentru ea plăteşti foarte scump în faţa cutiei cu voturi, n-o mai poţi vinde nimănui, nici n-o mai cumpără nimeni, iar ţie îţi devine inutilă, iar efectele aceste epidemii de prostie umană se văd de la o zi la alta.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.