Ioan Romeo Roșiianu: Scrisoare despre noaptea în care m-ai rănit

Scrisoare despre noaptea în care m-ai rănit
IUBITO, aşa de tare m-au rănit cuvintele tale în dimineaţa în care m-am trezit singur
încât m-am mâniat pe Dumnezeu şi pe durerea ce se aninase de sufletul pribeag
de parcă aş fi ucis vântul aşa te-ai purtat cu mine
de parcă norii nu mângaiau cerul ci fugeau din cauza mea
de parcă ploaia refuza să cadă peste oraşul îmbâcsit din cauza mea aşa te-ai purtat şi m-a durut
în toate vintrele mele s-a instalat atunci un amestec de tristeţe şi moarte
de parcă singura vină pentru trecerea mea prin lume eram chiar eu.
(Mai ştii când de pe balcon am prins cu mâna norul pribeag şi ţi l-am ascuns în sân?)
Era frumoasă înserarea atunci de parcă se ascunsese în ea dimineaţa devreme
pe parcă plopii din faţa blocului şopteau complice din frunzele lor unei lumi adormite-n simţiri
unei lumi peste care tristeţea s-a aşternut că o mantie apăsatoare de plumb
ca atunci când tăcerea era între noi mai mare decat Everestul şi când orgoliile ne tineau departe unul de altul
ca atunci era când visam să stăm cu picioarele-n apa râului să prindem raci şi să-nchidem soarele-n oglindă.
(Mai ştii ce frumos au zburat peste noi pescaruşii pe plaja pe care n-am fost niciodată?)
Era atunci când ne-am uitat urmele pe nisipul pe care n-am călcat niciodată
era atunci când am mângâiat vântul pe care nu l-am văzut niciodată
era atunci când am salutat vaporul pe care nu ne-am urcat niciodată
era atunci, Iubito, când simţeam că putem muri unul pentru altul şi că nu putem păţi nimic
era atunci când pipăiam luna la care nici măcar cu gândul n-am ajuns
era atunci, Iubito, şi, Doamne, ce frumos ar fi fost să nu fi fost doar un vis!