Metamorfoză

Cioburi de inimă frântă
zac 
sub piciorul greu,
întocmai ca frunzele căzute pe asfalt 
și strivite de bocancul greu
al indiferenței
Ce calcă 
apăsat, 
sacadat,
înfuriat
Ca un 
ceas stricat,
Pe fiecare zâmbet 
neforțat,
Pe-o strângere 
caldă de mână,
pe orice  ultimă zvâcnire 
de emoție,
Pe orice alegere 
sincer făcută
-nu una trucată, 
de conjunctură.

Dar cioburile frânte
nu se lasă,
își dau din
mână în mână
ultimul zvâcnet,
ultimul licăr,
ultima picătura de 
sânge.

Și inima
se-adună din cioburi,
se peticește din săruturi,
se înalță din doruri
și crește din visuri.

Cuprinde piciorul
în cupa-i de foc,
Nelăsând tălpii
nici urmă de
frunză sau ciob .

23.06.2023

---