EU DE N-AȘ FI

EU DE N-AȘ FI

Eu de n-aș fi
Ar fi doar marea
Ce tălpile mi le sărută fin,
Eu de n-aș fi
Ar fi ecoul
Pădurii ce umbrește un destin,
Eu de n-aș fi
Ar fi un munte
Ce gândul meu îl urcă mai agale,
Eu de n-aș fi
Un câmp de flori ar încânta privirea,
Eu de n-aș fi
Un cer senin mi-ar păstra doar nemurirea,
Și poate atunci o stea va străluci
Să ducă mai departe slova și iubirea.

Comentariu:

Structura repetitivă 'Eu de n-aș fi / Ar fi...' sugerează un ritm, un ritual, ca un val care se retrage și revine și subliniază fragilitatea existenței noastre în fața naturii eterne. Marea care 'sărută fin tălpile', ecoul pădurii, muntele urcat 'agale', câmpul de flori, cerul senin – sunt imagini senzoriale delicate, aproape tactile, ce transformă absența sinelui într-o prezență cosmică.  Ultimele versuri ridică miza: dacă 'eu' dispar, rămâne 'slova și iubirea', iluminate de o stea. În această transcendere – poeta nu se pierde, ci se contopește cu universul și lăsă în urmă strădania creatoare.  Tonul poemului e melancolic, dar nu se apropie de disperare; e o meditație asupra efemerului care, paradoxal, devine nemuritor prin artă. 

---