Destin cu bătăi de cap

Destin cu bătăi de cap

M-am trezit azi-dimineață
Cu destinul pus de-a curmezișul,
Lungit peste prag, ca o pisică sătulă
Care nu mai vrea să vâneze.
 
L-am întrebat, cu o voce șoptită:
— Pe unde mergem azi?
Și el, scărpinându-se,
Mi-a răspuns cu un căscat lung:
— Pe unde te duc pașii.
 
Asta-i bună, mi-am zis,
Păi dacă  nu-mi spui,
Eu de unde să știu?
Dar el deja adormise
Cu capul pe propria lene.
 
Așa că am plecat la întâmplare,
Fără să mai întreb nimic,
Și, culmea, locul în care am ajuns
Era acela unde trebuia să fiu.

Comentariu:

O meditație ironică aparent jucăușă asupra ideii de destin, transformată dintr-un concept grav, aproape mistic, într-o prezență domestică, leneșă și complet necooperantă, o mică parabolă modernă despre libertatea aparentă și despre iluzia controlului asupra propriei vieți. Senzația de conversație spontană, tonul colocvial-intim (‘asta-i bună, mi-am zis’), cu accente de autoironie dezarmantă anulează orice tentativă de patetism. Destinul nu mai este o forță cosmică implacabilă, ci un fel de coleg de apartament obosit și indiferent – o reducere la absurd extrem de eficientă:
‘Lungit peste prag, ca o pisică sătulă / Care nu mai vrea să vâneze’.
Pisicile sunt simbol tradițional al independenței și al misterului, dar aici ele devin emblema lenei satisfăcute. Destinul nu te mai pândește, nu te mai conduce cu mână de fier – pur și simplu doarme pe preș. Gesturile ulterioare (se scarpină, cască, adoarme ‘cu capul pe propria lene’) accentuează antropomorfizarea comică și dezvăluie o temă profundă: destinul nu este o entitate activă care ne dictează pașii, ci mai degrabă absența oricărei dictaturi. El ne lasă, de fapt, complet liberi – libertate care poate părea derutantă. Dialogul dintre eul liric și destin:
„— Pe unde mergem azi?”
„— Pe unde te duc pașii.”
este un truism aparent banal, dar care conține o răsturnare filozofică: adevărata cale nu este prescrisă dinafară, ci generată de propriile alegeri. Eul liric se revoltă inițial (‘Păi dacă nu-mi spui, / Eu de unde să știu?’), trăind exact anxietatea omului modern în fața lipsei unui ‘manual de utilizare’ pentru viață. Însă finalul vine cu o revelație liniștitoare și ironică în același timp:  ‘Și, culmea, locul în care am ajuns / Era acela unde trebuia să fiu.’ Tensiunea dintre determinism și liberul arbitru găseste la Loredana Știrbu o soluție minimalistă: când renunți să mai cauți ghidaj exterior, descoperi că întâmplarea însăși era parte din traiectorie. Trăim într-o lume în care marile narațiuni (inclusiv cea a Destinului cu majusculă) s-au prăbușit, iar în locul lor a rămas o pisică leneșă care doarme pe prag. Și totuși, paradoxal, asta e suficient.