Împietrire
Freamătul frunzei înfiorate de vânt
ascunde trilul mut
al păsării sugrumate de șarpe
peste ouăle strivite din cuib
Vine o vreme
când doar vuietul văii răsună-ntre rocile
surde
nu se-aude jivina
vânând noaptea se lasă printre crengi
și pleoapele puiului smuls din găoace
împietresc în tăcere
Comentariu:
Contemplare asupra fragilității vieții și a tăcerii care urmează violenței într-o lume rigidă, transformată vizionar în piatră – metaforă a durerii sufletetești față de indiferența cosmică imună la suferință. Natura poate fi violentă fără a fi nefirească în timp ce sfărșitul rămâne inevitabil. Răul primordial – șarpele din moștenirea noastră culturală – se alătură ‘cuibului strivit’, o alegorie pentru vatra care nu mai este decât amintire, printre pietrele evident ‘surde’ – indiferența universului față de suferințele noastre: filosofic, umbra nu-și alege lumina. Suntem martorii unei evoluții negative, de la dinamica vieții la rigiditatea mortuară, dar și a unei dialectice ‘împietriri’ în numele supraviețuirii.
Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.