ULTIMATUM – noul tango inventat de guvernanții români

Un pas înainte, doi înapoi — pe ritm de ultimatum. Așa se dansează astăzi politica românească: o coregrafie ieftină, dar zgomotoasă, cu care suntem prostiți metodic, zi de zi. La atac: un pas înainte și încep lozincile.

— Bolojan: „Demisionez imediat dacă nu mă ascultați!”
— PSD: „Plecăm de la guvernare dacă nu introduceți măsurile noastre!”

Națiunea îngheață. Televiziunile respiră greu. Breaking news-ul explodează. Apoi, ca la repetiții:

— Bolojan: „Am glumit. Nu demisionez. Mai stăm puțin, până mai bag un pachet — tot cum vreau eu.”
— PSD: „Nu plecăm de la căldurică. Ce dacă n-a fost dată afară Buzoianu? Ce dacă se taie? Se taie, se taie. Noi să fim sănătoși. Mai strigăm și noi, dar cu pasul înapoi.”

Așa se face că înfrângerile repetate ale PSD-ului nu doar că nu dor, ci par să-l „întărească” miraculos în drumul spre preluarea guvernului: pierzi constant, guvernezi constant — paradox românesc brevetat.

Celelalte partide încă nu stăpânesc noul tango:
USR dansează în chiuituri — a văzut că merge fără partitură.
UDMR se face că nem tudom, dar încasează nota.
Iar marea opoziție AUR exersează cu sârg figura preferată: bătută pe loc, cu steaguri, microfoane și patriotism la playback.

Și poporul? Poporul privește. Ca peste tot în lume, când e nevoie de o mișcare serioasă — grevă generală, revoltă, răscoală — e nevoie de organizare și nerv. La noi, scânteia încă n-a ajuns la priză. Curentul e ocupat de talk-show-uri.

Între timp, politicienii dansează nestingheriți între amenințare și retragere, între curaj mimat și lașitate funcțională, într-un tango care nu duce nicăieri, dar costă enorm — și pe care îl plătim toți, în aplauze forțate și facturi reale.