De ce Dorul este Dor

De ce Dorul este Dor

Mai întâi

zborul.

Fereastra lumii
se deschide
spre mări albastre,
spre țărmuri
care nu cunosc
urmele pașilor de ieri.

Soarele
scrie pe nisip
alfabetul verii.

Orașele
își schimbă măștile
în fiecare dimineață.

Timpul
își leapădă ceasul
și curge
ca o apă fără maluri.

Până când…

dintr-o tăcere
mai veche decât depărtarea,

se naște

Dorul.

Nu are chip.

Nu are glas.

Doar umbra
unei ferestre
rămase deschise
undeva.

Deodată,

marea
începe să semene
cu o amintire,

iar vântul
poartă miros
de pâine,
de tei,
de piatră încălzită
sub pași cunoscuți.

Turnurile
aprind clopote
nevăzute.

Străzile
își adună ecourile.

Ferestrele
învață lumina
să aștepte.

Și toate

rostesc
fără cuvinte

același nume.

Acasă.

Dorul

nu se traduce.

Nu este

nici lacrimă,

nici bucurie,

nici plecare,

nici întoarcere.

Este
umbra rădăcinii
care urmează pasul,

lumina
ferestrei
rămase aprinse,

clopotul
care bate
fără sunet,

calea
pe care inima
se întoarce
înaintea omului.

Dorul

nu se explică.

Se trăiește.

Dorul

este Dor.