Coborâm pe umerii Vistulei, ca pe o veche baladă scrisă cu apa munților și șoptită de brazi.
Verdele își deschide aripile, îmbrăcând pământul în catifeaua începuturilor, iar soarele aprinde icoane de lumină peste izvoare.
Munții își pleacă frunțile în fața bătrânului fluviu, străjer al vremii, care poartă în undele sale ecoul pașilor de demult.
Din depărtări răsare un cântec. Nu-l vezi, dar îl simți în iarbă, în vânt, în zborul păsărilor.
Apar valahii, îmbrăcați în albul curat al memoriei. Nu vin spre noi – vin din istorie.
În mâinile lor, pâinea este lună, sarea este lacrimă de piatră, iar chiuitul despică văzduhul ca o pasăre întoarsă acasă.
Dansul nu începe. El curgea de veacuri, iar noi doar am intrat în cercul lui fără sfârșit.
Dimineața își rupe coaja de lumină, iar un alt răsărit înflorește pe malurile Vistulei.
Plecăm, dar verdele rămâne în noi, ca o frunză prinsă între paginile inimii, iar fluviul își continuă drumul, ducând spre mare povestea întâlnirii noastre.
Coborând pe Vistula, am înțeles că uneori apele nu despart popoare, ci le țin de mână.
Lasă un răspuns