O seară de poezie în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române

Reîntâlnire cu Silvan Stâncel la Festivalul Internațional de Poezie București

O coincidență fericită la București

În seara de 16 septembrie 2026 am avut bucuria de a participa, în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române, la una dintre întâlnirile celei de-a XVI-a ediții a Festivalului Internațional de Poezie București. Într-un București traversat, în aceste zile, și de neliniști, Grădina MNLR a oferit dovada că orașul știe să adune oamenii și în jurul poeziei, al dialogului și al frumosului. Pentru mine, seara a avut și o semnificație personală: reîntâlnirea cu poetul, cantautorul și managerul Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba, Silvan Stâncel.
Cu o zi înainte, în timpul unei convorbiri telefonice, am aflat chiar de la Silvan Stâncel, aflat atunci în drum spre București, despre seara de poezie găzduită de MNLR. Eu mă aflam deja în Capitală cu treburi, iar vestea a venit ca o invitație nescrisă căreia m-am bucurat să-i dau curs. Dacă am fi încercat să programăm din timp această întâlnire, poate că nu ar fi avut farmecul acestei coincidențe fericite care ne-a adus, în aceeași seară, în același loc.
În grădina îngrijită a Muzeului Național al Literaturii Române, seara cobora încet peste București. Soarele își pierduse puterea de peste zi, iar lumina rămasă se strecura blând printre ramurile copacilor, așezând peste oameni și cuvinte o liniște aparte. În acel spațiu intim și primitor, poezia părea să-și fi găsit locul firesc: sub cerul care se pregătea de înserare, în apropierea frunzelor și a vocilor venite din țări și culturi diferite. Publicul asculta cu acea atenție rară care transformă o lectură într-o adevărată întâlnire.

Voci poetice și un moderator atent

Programul a reunit autori din România, China, Peru, Spania, Tunisia, Cipru și Republica Moldova. Dintre cei care au citit înaintea lui Silvan Stâncel îi amintesc pe Hanna Bota, Martín Rodríguez-Gaona, Doina Roman și Fatma Krouma, alături de Maria și Ivan Pilchin. Nu a fost nevoie ca publicul să cunoască în aceeași măsură toate limbile serii. Ritmul, respirația și felul în care fiecare autor și-a rostit poemele au transmis uneori sensul înaintea traducerii.
O impresie deosebită mi-a lăsat moderatorul Călin-Andrei Mihăilescu, care a condus întâlnirea cu naturalețe, coerență și atenție față de fiecare invitat. Prezentările sale au fost exacte și bine cumpănite, atât cât este necesar unui profesionist pentru a-l apropia pe autor de public, lăsând apoi poezia să vorbească.
Poeta tunisiană Fatma Krouma m-a impresionat prin expresivitatea rostirii și prin felul în care și-a locuit fiecare text. Maria Pilchin a vorbit frumos și cu multă căldură, lăsând să se simtă atașamentul sincer față de țara sa și, în mod deosebit, față de Chișinău, oraș evocat cu mândrie și afecțiune. În mod aparte m-au atins însă sensibilitatea lui Ivan Pilchin și stilul său de interpretare. Rostirea lui a fost sigură, dar fără ostentație, iar poezia a ajuns firesc și profund la public.
L-am urmărit cu aceeași plăcere și pe Liviu Ioan Stoiciu. Prezența sa discretă a fost dublată de o voce poetică puternică și de siguranța unui autor cu îndelungată experiență în literatură. Felul în care a recitat a arătat că poezia rostită nu înseamnă simpla citire a unui text, ci ritm, măsură și o relație vie cu cei care ascultă.

Silvan Stâncel și poeziile încă nepublicate

Momentul cel mai apropiat sufletește a fost cel al lui Silvan Stâncel. Poetul a prezentat publicului o selecție de texte inedite, încă nepublicate, care urmează să fie incluse în cel de-al treilea volum al său. Titlul viitoarei cărți nu a fost deocamdată anunțat. Cu mapa roșie în mâini și cu o rostire calmă, Silvan a lăsat poemele să-și construiască singure tensiunea, fără să forțeze emoția.
Cele cinci texte ascultate alcătuiesc, chiar și înainte de a fi așezate între coperțile unei cărți, un teritoriu poetic coerent. În centrul lor se află memoria familiei, lumea bunicilor, satul și copilăria, dar această lume nu este îndulcită și nici transformată într-o fotografie nostalgică. Tandrețea coexistă cu gesturi aspre, cu imaginea unei gospodării care se golește și cu absența celor care au dat cândva sens locurilor.
Moartea revine în mai multe ipostaze, privită când prin durerea celui rămas, când prin răceala actelor și a ritualurilor sociale. Poetul apropie tragicul de absurd și folosește un umor întunecat, niciodată gratuit. Tocmai această apropiere face textele credibile: suferința nu este expusă teatral, ci lăsată să se vadă printre obiecte obișnuite, gesturi administrative și reacții omenești surprinse fără menajamente.
O altă direcție importantă este confruntarea dintre timpul vechi și prezentul tehnologic. Lumea bunicilor, alcătuită din curte, animale, iarbă și memorie, ajunge față în față cu mesajele electronice, rețelele sociale și telefonul care promite apropierea, dar întreține adesea singurătatea. Ironia lui Silvan Stâncel este precisă, iar critica societății contemporane pornește din observații simple. Omul de astăzi comunică fără oprire și, cu toate acestea, rămâne uneori singur în fața ecranului.
Poezia sa folosește versul liber, fraza directă și un vocabular apropiat de vorbirea cotidiană. Simplitatea este numai aparentă. Imaginile se leagă prin asocieri neașteptate, iar tăieturile de ritm schimbă brusc perspectiva. Autorul poate trece de la duioșie la sarcasm și de la amintire la neliniștea prezentului fără să piardă unitatea textului. Umorul devine o formă de apărare, iar dincolo de observația critică rămâne mereu compasiunea față de om, bătrânețe, singurătate și pierdere.
Ultimul poem citit a concentrat tocmai această neliniște a apropierii mijlocite de tehnologie. Fără să ofere concluzii comode, momentul a încheiat recitalul cu imaginea unei umanități conectate permanent și totuși despărțite. Este una dintre temele puternice ale selecției și, probabil, una dintre liniile care vor da identitate viitorului volum.

Gratitudine pentru gazdele MNLR

Felicitările mele se îndreaptă către domnul Ioan Cristescu, directorul general al Muzeului Național al Literaturii Române, către organizatorii Festivalului Internațional de Poezie București și către întreaga echipă. Profesionalismul s-a văzut în program, în atenția acordată autorilor și în grija față de public.
Ospitalitatea gazdelor s-a simțit și în lucrurile simple, dar importante: specialitățile de patiserie, cafeaua și băuturile răcoritoare oferite participanților au prelungit firesc atmosfera de întâlnire și dialog. Pentru această primire caldă, pentru eleganța organizării și pentru bucuria unei seri petrecute în apropierea poeziei, adresez tuturor mulțumiri și recunoștință.

O invitație culturală la Viena

După încheierea ediției bucureștene a festivalului, drumul întâlnirilor culturale poate continua. Din partea Cercului Cultural Româno-Austriac Unirea îi așteptăm cu drag pe oamenii de cultură și pe iubitorii de literatură și la Viena, într-un cadru mai restrâns, dar primitor, la ediția a IV-a a evenimentului Toamna Culturală Românească, desfășurată între 16 și 19 octombrie 2026.
Seara de la MNLR mi-a amintit că întâlnirile frumoase se nasc uneori dintr-un simplu telefon primit la momentul potrivit. Am ajuns în grădina muzeului pentru a asculta poezie și m-am întors cu bucuria unei revederi, cu câteva voci care vor rămâne în memorie și cu dorința ca dialogul început la București să continue și la Viena.
București, 16 septembrie 2026
Ioan Godja