LA NAZARET

La Nazaret cerul coboară încet
peste case, peste piatră, peste gând,
iar privirea, ridicată spre albastru,
rămâne o vreme fără răspuns,
ca și cum din înalt s-ar putea desprinde
un semn pe care numai sufletul îl știe.

În fața grotei de altădată
timpul pare că și-a oprit pașii
și undeva, în adâncul pietrei,
apa își urmează drumul,
tăcută și limpede,
ca un gând ce nu și-a găsit încă rostirea.

M-am aplecat peste izvor
și chipul mi s-a risipit în unde,
iar odată cu el s-au dus
și toate cuvintele pe care le adusesem,
rămânând doar dorul,
numele celor de acasă,
pământul și neamul purtate în inimă
ca o rugă nerostită.

Am intrat apoi în lăcașul sfânt,
unde lumina se așeza peste piatră
și flacăra candelei, subțire,
se ridica fără grabă către înalt,
iar eu, cu fruntea plecată,
am lăsat în tăcerea aceea
tot ce doare, tot ce desparte,
tot ce încă mai așteaptă
o vreme cu mai multă lumină.

Și când am ieșit,
vântul trecea ușor prin măslini,
iar frunzele se mișcau încet,
ca și cum o șoaptă venită de departe
ar fi trecut din ram în ram
peste case, peste piatră, peste noi.

Am ridicat ochii spre cer
și, deasupra Nazaretului,
amurgul își întindea lumina,
iar dincolo de ceea ce vedeam
îngerii poate încă așteptau,
cu aripile strânse în taina serii,
o clipă pe care numai cerul o cunoaște.

Atunci n-am mai cerut nimic.

Am rămas doar cu liniștea,
cu apa care curgea,
cu vântul care trecea
și cu cerul rămas deschis,
ca o ușă prin care, într-o zi,
vestea poate coborî din nou.

Și am plecat încet din Nazaret,
purtând în mine lumina aceea
pe care n-am putut s-o ating,
dar pe care, pentru o clipă,
am simțit-o
aproape.