DE LA HAIFA LA CARACAL CU „CATEDRALA DE APĂ”

Uneori, un oraș nu este despărțit de altul de sute sau mii de kilometri, ci este legat de un cuvânt, de o carte, de o poezie. Așa s-a întâmplat cu Haifa și Caracalul, două locuri atât de diferite și totuși atât de apropiate prin cultură.

După câteva zile petrecute în Israel, încărcate de întâlniri, emoții și evenimente culturale, pașii ne-au întors în România și ne-au dus spre Caracal. Distanța dintre Haifa și acest oraș din sudul țării pare, la prima vedere, enormă. Haifa este un mare oraș-port, cosmopolit, cu o intensă viață culturală și cu o deschidere impresionantă către lume. Caracalul are o altă dimensiune, o altă istorie și o altă respirație.

Dar cultura are darul de a anula distanțele.

La Haifa am întâlnit generozitatea și ospitalitatea familiei Kassem, oameni care au transformat zilele noastre israeliene într-o experiență culturală și umană de neuitat. La Caracal, aceeași căldură ne-a întâmpinat la Muzeul Romanațiului, prin Dana Nicula și Lucian Stroe, oameni pentru care cultura nu este doar o profesie, ci o formă de a construi legături între oameni.

Și atunci întrebarea vine firesc: ce a adunat Haifa și Caracalul în aceeași poveste?

O carte.

Mai precis, „Catedrala de apă”, volumul pe care l-am purtat cu mine în Israel și pe care l-am adus apoi acasă, în România. O carte care, fără să-și fi propus neapărat acest lucru, a devenit un adevărat pașaport cultural.

Despre lansarea de la Haifa și despre zilele culturale petrecute în Israel am scris deja. Acolo, poemele mele au fost întâlnite de alte limbi și alte sensibilități. Le-am ascultat în ebraică și arabă, într-un spațiu în care cultura reușește să creeze, fie și pentru o clipă, apropierea dintre oameni.

La Caracal, povestea a continuat.

Dar înainte de întâlnirea literară am avut surpriza unei alte Românii. Bucureștiul, drumul spre sud și apoi Caracalul mi-au oferit imaginea unei țări aflate într-un proces vizibil de schimbare. Curățenia, lucrările de modernizare, ordinea și preocuparea pentru spațiul urban creează sentimentul unei Românii care își caută tot mai apăsat locul firesc în Europa.

Caracalul mi-a oferit, la rândul său, imaginea unui oraș aflat într-o profundă refacere. Se construiește, se renovează, se schimbă. Dar, dincolo de șantiere și de zgomotul inevitabil al transformării, se văd deja mugurii unui oraș care poate deveni unul dintre reperele culturale ale acestei zone.

Și are cu ce.

Fosta capitală a Romanațiului păstrează un patrimoniu impresionant, cu peste două sute de case boierești intrate în patrimoniul național. Unele au fost renovate, altele au primit destinații culturale sau educaționale. Fiecare însă păstrează câte ceva din istoria și prestigiul unei comunități care își redescoperă identitatea.

Teatrul Național rămâne una dintre bijuteriile orașului, iar spațiile publice primesc, la rândul lor, noi accente de modernizare.

În această atmosferă, Muzeul Romanațiului devine un adevărat loc de întâlnire între trecut și prezent.

Aici am avut bucuria unei seri literare deosebite.

Prin efortul Danei Nicula și al lui Lucian Stroe, alături de conducerea muzeului, întâlnirea a căpătat firescul unei adevărate seri culturale. Dana a deschis întâlnirea și, împreună cu Lucian, ne-a prezentat pe noi, musafirii, dar și cărțile pe care le-am adus în fața publicului.

Profesorul Pahone Pop, colegul meu de drum și de numeroase experiențe culturale, a vorbit despre recenta lansare din Israel și despre câteva dintre temele și experiențele legate de volumul prezentat.

Apoi am luat eu cuvântul.

Am vorbit despre revista internațională IGF FOLKLORE, despre CONEXIUNI și, pe scurt, despre romanul satiric „Tromboniada”. Dar, firesc, cea mai mare parte a întâlnirii am dedicat-o volumului „Catedrala de apă”, apărut la Editura NOSA NOSTRA, însoțit de traduceri în limbile engleză, franceză și italiană.

Am încercat să le vorbesc celor prezenți nu doar despre carte, ci despre povestea ei. Despre nașterea poemelor, despre temele care le-au dat viață și despre drumul lor către cititori.

Am citit cinci poeme, cu teme și tonalități diferite. Publicul, atent și avizat, le-a primit cu interes și emoție.

Au urmat câteva intervenții ale cadrelor didactice prezente, iar una dintre ele a produs o surpriză care a legat, aproape simbolic, cele două capete ale călătoriei mele culturale.

O profesoară de limba franceză s-a oferit spontan să lectureze un poem în franceză.

Și atunci mi-am dat seama cât de firesc se închidea cercul.

Cu doar câteva zile înainte, în Israel, îmi ascultasem poemele în arabă și ebraică.

Acum, la Caracal, ele răsunau în franceză.

Trei limbi, trei spații culturale, trei lumi aparent diferite și aceeași poezie.

Poate că aceasta este una dintre marile puteri ale literaturii: să treacă peste frontiere fără să ceară pașaport, să transforme diferențele în dialog și distanțele în apropiere.

De aceea, privind retrospectiv această călătorie, titlul se impune aproape de la sine:

De la Haifa la Caracal cu „Catedrala de apă”.

O carte care a călătorit cu noi, care a fost ascultată în limbi diferite și care a reușit să apropie oameni și locuri.

Pentru că, până la urmă, o catedrală nu se construiește doar din piatră.

Uneori se construiește din apă.

Alteori, din cuvinte.

Iar atunci când cuvintele reușesc să unească Haifa și Caracalul, poezia devine, ea însăși, un pod.

Un pod cultural peste distanțe, peste limbi și peste lumi.