Am poposit la Brâncoveni, sub clopotul coborât din veac, și-am auzit pământul cum își amintea. Sub piatră, sub iarbă, sub tăceri, o inimă încă zvâcnea. Curgea izvorul — limpede fir de memorie, între ce-am fost și ce-am rămas. În apa lui tresărea Brâncoveanul, iar fiii săi, cu frunțile spre cer, își duceau credința dincolo de moarte. Am înțeles atunci: credința nu strigă. Ea curge. Și, curgând, nu se pierde. La Nazaret, sub alt cer, am regăsit izvorul și aceeași taină. Ca și cum apa ar fi păstrat drumul uitat al omului din veac în veac. Am atins-o cu tremur și două depărtări s-au întâlnit în palmă: Brâncoveni — Nazaret, două izvoare, un singur fir de lumină. Am luat un strop și l-am dus în mine, nu pentru sete, ci pentru întoarcere. Poate pământului nostru nu-i lipsește apa, ci memoria izvorului. Poate sufletele noastre nu sunt pustii, ci doar acoperite de praful vremii. Și poate un strop ar fi de ajuns să trezească în țărână rădăcina uitată. Să-l las să cadă peste pământul meu ca o ploaie fără glas, ca o rugăciune pe care o simte grâul când încolțește. Să ne amintească de cei ce-au stat drepți când veacul îi voia plecați, de cei ce-au apărat lumina cu prețul întunericului. Iar noi, cei rămași, să nu fim umbra lor, ci urma vie a credinței lor. Căci tămăduirea poate nu-i în apă, ci în ceea ce apa trezește în noi: credință, demnitate, memorie și început. Iar între Brâncoveni și Nazaret să curgă nevăzut firul acesta sfânt, prin veacuri, prin oameni, prin rugăciuni, până când vom înțelege că izvorul căutat nu era departe. Îl purtam în noi și aștepta să ne fie sete.
Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.