
Am căutat o sentință pentru tot ce ni se întâmplă. N-am găsit. Am căutat dreptate cu forța pentru tot ce-am pățit. N-a ținut. Am căutat alinare pentru ce nu poate fi vindecat. A alunecat de pe mine. Am căutat un public înzestrat cu urechi. Dar în loc să asculte cu ele, ei au bătut din ele, luându-și zborul în escadrile de fluturi nervoși. Am căutat o dorință pe care să n-o fi avut. Să mă facă de bani, ori de haine. Dar toate, absolut toate, stăteau folosite, aliniate, numerotate în rastelul făcut din oase de om. Așa că n-am mai căutat. Și a fost mai bine. Și a fost foarte rău. Tot mai rău. Ca o ușurare ce taie până la sânge când pleacă, dar nu mai e cale de întors. * Poate v-ați dat seama că beau. Nu e important, doar nesanătos. Și plăcut. Beau într-o cârciumă față de care mă simt dator. Chiar dator. Are un veceu mic, unisex, plin de inscripții. Nu le-am citit niciodata. Ce greșeală! Chiar în mijloc, deasupra vasului, acolo unde îți sprijini privirea în gol, scrie, cineva a scris, nu poate fi oricine: "În orașul ăsta nu sunt spiriduși". Asta explică tot. 7 Oct 2026

Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
