Am luat colțul după o cladire habsburgică. Într-un oraș fără o identitate mai nouă decât s-a putut atunci. O femeie superbă, era să dau peste o femeie superbă ce împingea un cărucuor scump. Cu copil. Buzele, Doamne..., știți culoarea aia din tencuiala kaiserului? Bejul acela gălbui care încă ține gustul bun pe toate fațadele fostului imperiu? Atât de mult erau sărutabile. Și femeia, mama, ce mai încoace în colo, mergea pe mijlocul trotuarului ca pe un covor roșu. Cu tot arsenalul tinereții ei neintrat în luptă, ci doar în primul carambol sentimental. Copilul conducea căruciorul antemergător. Și am simțit cum mă invidia că îmi permit să iau colțul pe bicicleta pe care o pedealez doar eu. Și nici măcar nu-s rujat în bejul imperial.
Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.